Prospect de femeie de Ana Barton, sau de(z)-mistificarea femininului

prospect-de-femeie1-424x652Prospect de femeie, Herg Benet, colectia radical din 5, Bucuresti, 2014 e o colectie de proza scurta plina de substanta bine slefuita, scrisa la cald, cu inspiratie si talent nativ de un om frumos si special pe care am avut placerea sa-l cunosc in primavara trecuta la o lansare a romanului sau de atunci – Jurnal de ratacire, Ana Barton. Povesti si povestiri, unele cu puternic iz autobiografic-memorialistic, imbracate in aura luminoasa a unui jurnal din care inspirata culegere sinestezica dau amintirilor celor mai dintai vremuri cand omul nu-i decat un pui de om, chiar daca tratat de adultii dimprejur ca un om mare o aroma si-o savoare aparte cititorului comun care descopera in scrisul Anei Barton bucuria efluviului impartasirii povestii in genere, creatie a experientei deja autentic traite nu pe deplin consumate, cata vreme omul doreste a reveni prin scris la destinul intamplarilor acelora ce au lasat amprenta insemnatatii timpului si nu numai in omul care a decis acum sa puna trairi in poveste si sa le-mparta posterioritatii.

E ca atunci cand istoria reinvie, copilaria reinvie, doar ca acum in poveste capata prin penita autorului o alta soarta toate cele ce s-au intamplat atunci, candva, odata, mai demult. Un stil pe care-l recunosti prin acuratetea muzicalitatii cu care parca Ana atinge suav clapele unei orgi dintr-o catedrala, lasandu-te ca cititor in compania uluirii sa descoperi da capo al fine tot ce penita din mana ei doreste sa lase scris in pagini.
In parte cu iz nemascat de franchetea in care incape si ironie fina de clasa inalta a unui om obisnuit cu lumea trairii povestilor care se spun pe de o parte si care se reveleaza publicului pe de alta, pe langa o foarte buna capacitate sintetica si analitica a discursului ce capata pe alocuri valente eseistice autentice, bunul simt de observator face din autoare nu doar vocea care spune povestea, ci care o consemneaza traind-o mai intai si verificand-o avand la baza un foarte dezvoltat si multivalent simt ramificat si empiric si adanc, de reala cunoastere a fenomenelor in painea calda pe care o intuieste plamadind coca textului, avand papile ce descopera toate gusturile, ochi care vad si-nchisi de sunt, burice ale degetelor ce pipaie si simt prin porii deshisi ai pielii asa incat sa pastreze un contact neobturat cu realitatea exterioara imediata prin intermediul carora viziunea pe care o exprima capata un o fragezime, prospetime si un firesc nealterate de textul ce-i prelucrat din slova de foc ce se face cu patos (inima rosie, musca-ma frumos!), dragoste materna (lapte dulce), Prospect de femeie e rodul unei experiente autentice de viata trecuta prin varstele formarii puiului de om si pana la maturitate, experienta redata prin intermediul unui limbaj artistic cu pronuntate accente epic-narative de o frumusete estetica preponderent seducatoare. Un stil aparte, precis pana la a reda totul intr-o argumentatie ancorata dincolo de narativ si accentuand valente stiintifice pluridisciplinare, proza scurta a Anei Barton respira aerul proaspat al unei eterne primaveri si face din diversitatea atat cantitativa, cat si calitativa a povestirilor-jurnal, eseuri o plina de viata si de culoare definitie a trairii feminine in toata splendoarea largii palete de manifestare a unicitatii in diversitate si reciproc.

Cu o precizie de bijutier in materie de acuitate vizuala pe langa un sarmant detector de parfumuri care-si imbraca scrisul in diverse arome naturale cu dichis, alaturi de o ureche fina care stie si poate reproduce totul ca un dat, Ana Barton face din calatoria in ingenios intitulata sa carte de proza scurta o senzatie unica pe care o mai poti descoperi in anii precoacerii maturitatii in montagne russe, sau sportul extrem al mersului pe sarma la mare inaltime, saritului tot de la mare inaltime cu coarda elastica, adica unicitate, tonus, traire intensa, adrenalina si ceva ce nu poti uita cu una-cu doua. Prin titlu, metafora a universului feminin, complex, larg diversificat nu doar prin forma cat mai ales prin continut, Prospect de femeie e cuvantul-poveste ce defineste in cuvinte alese inspirat astfel incat sa faca mai ales genului opus o oarecare initiere in modul de interactiune cu lumea toata reprezentata de o femeie. Despre observat, probat, cunoscut, iubiri si regrete, viata simpla traita autentic si neumbrit de vreo retinere, despre toate acestea si inca altceva, Ana Barton in Prospect de femeie va scrie cu patos si lumina. Cititi si va bucurati, luminati.

Advertisements

Salonul rosu de August Strindberg

sal-rosuSalonul rosu de August Strindberg, aparitie in limba romana in cadrul Colectiei de buzunar a colaborarii editoriale Litera-Jurnalul national, Bucuresti, 2010, in traducerea lui Corneliu Papadopol, este un roman de seama al secolului al XIX-lea si nu numai ce ofera o placuta delectare intelectuala a tonului sarcastic cu care in maniera existentialista este prezentata lumea schimbarilor sociale, ajunsa in plina expansiune de la o parte a Europei inspre o alta. Lumea prefacerilor sociale, incercarilor de punere in aplicare a muncii sustinute care sa infaptuiasca mai binele comun, aparitia clasei sociale de mijloc care sa contrabalanseze nedreptate seculara de cand lumea intre avuti si dezmosteniti ai sortii, nevoiti sa munceasca pentru a avea cum respira, dormind nemancati pentru ca stapanii sa se lafaie-n lux, toate aceste emergente si faceri si prefaceri artistic zugravite de un om care a simtit greul vietii si morala crudei nedreptati existentiale pe propria piele, avand astfel un ferm punct de vedere si suficient material cotidian de slefuit pentru a-l transforma in tusa artistica ce inteapa acolo unde constiinta vremurilor da mereu dreptate.

Exponentiala si aici, ca si la Dostoievski sau Kafka, forta cu care pana ce scrijeleste foaia de hartie umpland-o cu o realitate pe care ce ramane scris chiar spune o poveste despre amarul si otrava unei vietuiri ce se vede la fel din poate prea multe perechi de ochi harazite sa-mparta acelasi interval temporal, la mii de kilometri distanta, granite de stat si lingvistice, locul comun a atins peste tot. Prefigurand greu cotidian resimtit ferm si luand in derandere tot ce se simte si vede in logica unei utopice bine intentionate si realizabile dorinte de a face din lume un loc mai bun, mai eficient si mai functional in asa fel incat indivizii sa poata fi mai bine serviti de rodul aparatului institutional creat in mod special pentru ca treburile functionaresti de stat sa nu stea si sa consume timp si o gramada de resurse pe banii tuturor, ci sa raspunda acelor imediate nevoi ale cetatenilor corecti si onesti, care-si platesc darile fata de patrie, scrisul lui Strindberg acopera in mantia unei ironii ce-a pornit odata cu Cervantes pe partia epicului romanesc un adevar general valabil si probat de prea multe generatii, anume ca realitatea imediata, cea experimentata de fiecare dintre noi este prea departe de orice-nchipuire a visatorului, sau cu alte cuvinte desi admitem ca orice poate fi perfectibil, societatea umana si convietuirea sociala dupa regulile mereu innoite are tot mai putine sanse de a multumi pe toata lumea, asa dupa cum admitem clar, liber, democratic, ca tot este la moda paradigma asta, ca fiecaruia sa-i vina randul pe deplin meritat la fel ca tuturor, la motive de multumire si bucurie pe fondul coexistentei sociale, nu vorbim aici de realizarile de ordin personal juxtapuse cercului prea mare al influentelor sociale care creand diferentele si hranindu-le prin modul de functionare, impiedica practic iesirea din haul acesta existential secular.

Asta pe de o parte, laica sa-i spunem. Cand in joc mai intra si aspectul raportarii vocii auctoriale din textele lui Strindberg la partea clericala, lucrurile stau tot la fel, singura precizare este ca biserica are ca institutie conventional omeneasca ce salasluieste in mentalul colectiv drept puntea spre cele sfinte, oricum mai sus ca cele omenesti de aici de jos. De la diviziunea muncii, a rolurilor, intrebarile existentiale puse cu multa circumcizie intelectual-sarcastica si ironica prefigurand un destin uman apropiat de un implacabil redat expresionist de Marele inchizitor al lui Dostoievski antreneaza aceasta forta centrifuga in felul in care e exprimata buba pastisata in arta, oglinda nestearsa a realitatii, pentru ca-n final taria aplombului s-aduca mai mult centripet, sau fierbere in suc propriu toata aceasta materie slefuita in focul exprimarii literare, ce schimba doar perceptii si mentalitati, nu si crunte nedreptati si realitati odioase ale timpurilor. O carte despre dualismul vietii asa cum e ea, un concept, un perimetru inaccesibil tuturor, cel putin nu cu egala masura si nu in toate unghiurile sau colturile ei, o critica a unui sens al lucrurilor semanat cu forta si puterea abrupta a transformarii lumii ca decor, nu si ca destin ce ramane vie in universala cutie de valori artistice si literare ce nu are nici timp si nici criterii menite a disocia, ci doar de a repera dupa individualitatea si personalitatea sufletului creator teza unicitatii autentice din opera asumata o viata de om.

Limba salvata, Istoria unei tinereti de Elias Canetti

elias-canetti-limba-salvata-istoria-unei-tinereti-8371395Limba salvata, cu subtitlul sau Istoria unei tinereti, este un roman amplu scris de un laureat al premiului Nobel pentru literatura cu o prodigioasa cariera cultural-artistica si stiintifica. Numele sau, Elias Canetti, fiul cel mai mare al parintilor sai, descendentii ramurii sefardite a evreilor europeni din doua familii, Arditti – mama autorului si Canetti – tatal acestuia cu o interesanta istorie ce are-n prim-plan ca numitor comun exodul constant. In buna parte, cu 4-5 secole in urma inainte ca finalul secolului al XIX-lea si-nceputul celui urmator sa consacre uniunea tinerilor proveniti din cele doua familii, familie sudata cu greu avand in vedere mai ales opozitiile venite dinspre bunicul mamei autorului cartii fata de reputatia numelui Canetti, despre care Arditti sustinea ca este un parvenit al ultimelor zile ale imperiului otoman, iar nu un comerciant de traditie, cu experienta si renume asa cum se lauda cu numele sau, sefarzii au trait mereu pregatiti si pe picior de plecare in multe locuri ale Europei. Istoria unei tinereti, subtitlu ce inaugureaza romanul cu speciale valente autobiografice Limba salvata si care are trei parti, prologul din Istoria unei tinereti continuand cu Facla in ureche si alocand epilogului romanesc subtitlului Jocul privirilor prin care autorul evidentiaza o mare calitate a sa de om si artist pe care si-a antrenat-o sustinut inca din frageda pruncie, aceea de fin observator al realitatii pe care intr-o cariera impresionanta dedicata cunoasterii mai intai si apoi fascinantei lumi a literelor a dus-o la desavarsire.

Valentele autobiografice despre care amintesc in deschiderea analizei acestui roman tripartit Limba salvata se deosebesc de tehnicile de baza ale demersului artistic ale predecesorului francez al scriitorului Canetti, caci in romanul In cautarea timpului pierdut, Marcel Proust porneste de la reconstituirea copilariei pe baza amintirilor si a asocierii fragmentate a diverselor componente de senzatii in urma revenirii unor episoade petrecute mai la inceputul vietii. Or daca sinestezia recompune prin senzatii nu disparat retraite, ci temeinic reconstituite ca si cand s-ar intampla deunazi pentru autorul care scrie cartea, ce nu e doar o vie si vasta colectie de amintiri intr-un jurnal pastrat cu rigurozitatea unei ambitii ce se agata de trecut pentru a putea face din temerile viitorului ce se prezentifica cu rapiditate, ci o ampla calatorie menita a-nvinge timpul macinat de organic si de boala, reveland importantei instante a cititorului timpul pur, slefuit de exercitiul narativ al lui Marcel Proust la capatul unui impresionant excurs cu accente autobiografice, prin care scrisul purifica pe cel ce a trait, experimentat si impartaseste artistic din felul in care a simtit el aceasta calatorie prin viata.
Tema redundanta ce a fascinat si lumea coconului actualei civilizatii occidentale, numesc aici activitatea artistica si-ntrevad la orizont preocuparea scrisului lumii vechii Elade, tema calatoriei in literatura, pe care o amintesc printr-un scurt periplu in discursul meu aici de la Iliada si Odiseea, la Balzac si Stendhal, trecand si prin Proust, Tolstoi si Dostoievski, urmand apoi un James Joyce si Kafka e revelata curiozitatii cititorului in maniera care face din amintirea etapelor si evenimentelor importante din viata scriitorului in roman, nu o simpla succesiune de date similara impersonalului caracter pe care-l poate comporta orice tip de raport, tabele si spatii din cadrul lor umplute cu specificatii in spatele carora principiul economiei de semne/resurse asigura in plan comunicational si printr-o legenda insusita anterior de solicitantul raportului si de semnatarul datelor transmise mai departe. Povestea, caci asta este cuvantul de baza in carte, prezinta evolutia tineretii persoanei Elias Canetti, accentuand inca din primele fraze ale romanului prefigurarea unui destin pe care omul ce creste se pregateste asumat si pasional sa-l imbratiseze cu o chemare nemasluita pentru lumea literelor si a universului pe care folosirea combinarii lor in cuvinte adunate-n propozitii si fraze face ca viata ca substanta fluida a unei existente marcate de o sumedenie de factori obturanti pentru exprimarea liberei vointe in ceea ce priveste propria persoana sa nu se limiteze doar la niste date obscure in care un amplu rol il joaca prejudecata istorica la care mentalitatea depasita de argumente si antrenata de un foc viclean divide omenirea si-o goleste de umanitate. In titlul original al cartii, aparuta pentru prima data in 1977, la editura Karl Hanser din Munchen, Die gerettete Zunge, organicitatea povestirii ca tehnica romanesca a lui Canetti pastreaza nota unui firesc dat biologic, referirea numelui romanului trimitand spre corporalitate superioara si facand din organul vital transmisiei orale a plamadirii mintii umane, limba un actor important pe scena unde autorul isi prezinta artistic voalat propria existenta incarcata de culoare. Treptat maestrul literei, ca semn distinctiv al artistului care opereaza cu notatii in exprimarea propriei gandiri, transforma organul biologic in sistemul de semne cu care opereaza comunicarea umana, astfel ca acest traseu al fiintei ce trece prin copilarie si adolescenta spre o tinerete marcata de pericolul razboiului are asigurata amprenta unei autenticitati artistice literare ce excede primelor tentatii impresioniste venite din partea cititorilor tineri.

Povestea merge inainte iar refugiul in studiu, citit amplu si necesitatea pe fondul mutarii frecvente a domiciliului evitand riscurile comportate de caracterul unui trai alert si imbracat in sentiment al rivalitatii intre semeni de a invata limbi straine pentru a putea face din formarea viitoarei cariere una lipsita de griji, dar pornita din start ca urmare a traditiei istorice a neamului nevoit sa se adapteze mereu schimbarilor de mediu si de teritoriu pentru a-si duce mai departe viata alaturi de alti semeni, trimite cheia corecta a lecturii romanesti spre cititor ce vede cata admiratie are fragedul fiu mai mare al tinerei sale familii vaduvite de pierderea prematura si dureroasa a tatalui, pentru limba in care in taina cand ambii erau in viata, parintii lui o foloseau doar pentru ei. Atunci, copilul Elias, stia ca nefiind nici bulgara pe timpul sederii familiei la Rusciuc, nici romana invatata in treacat de scriitor de la doica de la nordul Dunarii (Giurgiu), nici curenta spaniola in care cel mai mult timp neamul sefardit comunica, nici engleza in care pret de scurt timp dupa plecarea familiei din Rusciucul bulgaresc, parintii autorului o doresc limba de baza a formarii copiilor lor, dupa descinderea la Manchester in logica ratiunilor comerciale in care fusese invitat de fratii sotiei sale si el sa se alature pentru asigurarea unei linisti familiei sale, mai sigur de realizat ca-n Balcanii amenintati de instabilitatea inceputului de veac. Asa devine copilul aflat la varsta inceperii scolaritatii, stalpul de baza al familiei, cand catargul singurului parinte ramas in viata oboseste si busola e de preferat sa ghideze unitatea familiei cu ceilalti doi frati mai mici prin necunoscutul vietii prin lumea noua, cu fiecare noua dimineata. Isi castiga in ochii mamei respectul cuvenit prematur odata cu griji si responsabilitati ce-n mod curent ingenuncheaza copilaria, iar seriozitatea comunicarii dintre mama si fiul ei cel mare este apropiata de cea pe care sotii o aveau pana nu demult. A trebuit sa fie asa, pe de o parte pentru baiatul Elias, curios de ce parintii apelau la germana pentru a-si spune lucruri pe care in familia lor era bine doar ei sa le fi stiut si nu si copiii, pe de alta parte pentru tanara mama, vaduva si cu 3 fii de crescut si educat si pe deasupra si marcata psihic de pierderea sotului ei. Rand pe rand, Elias devine in ochii mamei lui fiul ei cel mare, desi abia incepe scoala, unde in paranteza fie spus, va merge stiind de timpuriu deja sa scrie si sa citeasca nu gluma, ci atat in spaniola, cat si-n engleza pe care i-o cultivase tatal lui prin cartile de literatura universala pentru copii pe care i le facuse cadou cat fusese inca in viata.
O poveste, de la un capat la celalalt al cartii care te captiveaza si care dincolo de un excurs pe care cititorul il imagineaza voit sau nu in timp ce parcurge textul romanului canettian, analiza omului dotat prin ambitie si exercitiu cu un bogat simt anticipativ al sondarii realitatii pe care in calitatea sa de fin observator o trece prin mai multe filtre redand la capatul analizelor sale obiectivitatea in stare pura, slefuita de un predeterminism subiectiv face sa descoperi o munca de om calit intru cunoastere, pornind de la metoda empirica a achizitiei de cunostinte si evoluand treptat pe masura timpului folosit fructuos spre a sti.

Jurământ de rătăcire de Ana Barton, cu regăsiri și soluții de mers mereu înainte, nu drept, ci mai departe

anabJurământ de rătăcire, proaspăt lansat la om, așa după cum autoarei îi place să spună, eveniment cultural găzduit de librăria Humanitas de la Cișmigiu, bulevardul regina Elisabeta, nr. 38, sâmbăta trecută, a Floriilor, în zi aflată sub semnul biruinței sfântului pe care calendarul creștin îl sărbătorea atunci, marele mucenic Gheorghe, este o carte ce vine spre tine cititorul și te conectează la lumea intimă a actului facerii cărții, autorul având stilul acesta, calitatea, meritul, darul, talentul, optica prin care interacționând cu receptorii muncii sale de maniera asta, rezultă înapoi un semn de conviețuire pe seama actului artistic, numitorul comun al celor două categorii, artist-autor și public receptor. Ca specie, proza din Jurământ de rătăcire (editura Herg Benet, București, aprilie 2016) o face pe Ana Barton o povestitoare cu multe simțuri artistice ascuțit dezvoltate, unde atributul de ascuțit echivalează cu o recunoaștere academică într-un domeniu științific de cunoaștere specific umană, cartea aici de față este un roman. Ce iese din felul original tare de a aduna cuvintele unele lângă altele, face din plămădirea textuală o asumată șlefuire de cuvânt pus în slujba semnificației cu marele scop atins la Ana, de a face apt cuvântul nu doar să descrie, să imagineze până chiar la a-ți ancora lumea în care pare că te vei pierde, de stâlpii de nădejde de care pui mâna și te ții bine așa încât să vezi și să trăiești povetea cărții mai departe de stadiul la care ai ajuns deschizând-o, până la finalul ei, unde odată ajuns, răsufli ușurat de un destin pe care l-ai apucat palpabil trăi, căci nivelul de intensitate a firescului pe care textul Anei ți-l oferă în paginile scrisului ei descoperă cititorului cea mai intimă esență a ființei, asimilabilă altor formulări de genul celei mai bune reprezentări, variante a unei persoane, sau identități. Roman, așadar, că asta doream să apuc a spune despre Jurământ de rătăcire mai devreme și evident asumatu-mi-am asta cu nereușita, o scriu acum și continui așa: cu puternice valențe (auto)biografice, cartea sondează cu și mai multă precizie decât Dostoievski la vremea lui orizontul interiorului ființei umane, cel analizat și răsanalizat de diferitele câmpuri de cercetare științifică și despre care, firește comportând mecanisme și ustensile diferite de analiză tipică fiecărei direcții de cercetare, medicina spune ceva, când vine vorba despre a-și proiecta atenția asupra trupului, căci dinspre ramura ei mai puțin vizibilă, palpabilă a ființei umane, direcția psihologică trasează alte rezultate unghiului de proiecție asupra aceluiași om, asta ca să nu mai pomenim și de alte optici. Și totuși, ce pare a le aduna oarecum laolaltă pe astea două pomenite anterior, credința creștină, atât cea a preoților care păstoresc în bisericile lor destinul enoriașilor din același areal topografic, cât mai ales tradiția purtată din generație în generație de la mamă la fiică și de la tată la fii, cea care poartă un set de reguli și de practici de la care nici tradiția și nici invadarea firescului între oameni de care se face poate astăzi vinovat modernismul societal care dezbară parcă omul cel mai mic și mai sincer din fiecare individ și-l transformă pe negândite într-un aproapeom, o asemănare forțată doar de împrejurarea aparenței să pună semnul egal între un A FI înțeles îngemănat aparent (înfățișare) și efectiv (esență, naturalețe, firesc). Ana Barton, omul, artistul, care joacă pe scenă, interpretând roluri în piesele în care distribuția o includ, dar este și mamă cu normă întreagă și care și scrie și o face într-un fel aparte face o disecție a ființei umane, fără a folosi alt bisturiu, decât cuvântul. Cuvântul, arma artistului cu memorie de turmă de elefanți, mici, mari, vechi și noi deopotrivă, e ancorată în Jurământ de rătăcire nu doar în esența interacțiunii personale din toate etapele vieții, rod al unei memorii vii și apreciate ca fidele cu o succesiune cronologică, liniară pe axa temporală, ci e plămădit, el – cuvântul să grăiască și doar de e scris pe foaie și cititorul nu citește cu voce tare, nu-l pronunță în eter, ci-l internalizează și se hrănește cu seva lui atotsuficientă pentru doza de nutrienți pentru inimă, suflete și minte pe care și cititorul o așteaptă de la carte atunci când e conectat la ea, lumea din pagini, de după coperte, unde-și dă întâlnire la orice oră din zi și/sau din noapte cu instanța auctorială. Fără a contrazice autoarea, cea care are un punct de vedere ferm în ceea ce privește actul scrisului, a calității pe care poate prea ades astăzi față de alte dăți cunoaștem o inflație de presupuși scribi, ce nu și-au primit nici aprobarea sacră a cititorilor, nici pe cea a unei instanțe avizate a criticii profesioniste (sunt totuși azi – și nu de prea de curând, ci de ceva vreme- ape tulburi în lume și-n lumea de la noi în multe aspecte ale coexistenței sociale care afectează cultural și această ramură a vieții culturale, scriitorii, asociațiile lor, conducători ai ultimelor categorii, ajunși peste noapte în pofida unui trecut profesionist, de nerecunoscut prin opticile lor care le afectează nu doar felul în care sunt azi percepuți, cât mai ales pun la serioasă îndoială seva ființei lor din perioada în care s-au făcut remarcați și aici ajungem la apariția incertitudinii, nesiguranței, indoielii), Ana e un om autentic, sau o femeie vie, așa cum asumă că această remarcă primită la teatru o iubește ca pe un dulce compliment pe care femeia din ea îl poate primi ca urmare a felului în care ea se dedică zilei, lumii, vieții, muncii sale care presupune interacțiunea cu ceilalți, este o scriitoare (respectând adevărul și prin adecvarea denominativă la gen), fără doar și poate, menite a face fumuri, sau spume de nervi, sau draci. Scrie bine, asumat, decența cu care nu din lipsă de încredere în ceea ce privește rezerva de potrivire la felul ei de a fi și la felul cum înțelege și poate face expresiv ea cuvântul scris nu apare dinăuntrul ei, ca ceva maladiv, ci ca pe o linie ce o vrea artista trasată între certitudini probate de titluri, critici avizate și public, iar nu notorietate discutabilă, sau popularitate în cerc restrâns doar la rețele virtuale de socializare, sau proximitatea geografică a domiciliului personal, lucruri ce pun serios la îndoială de altfel calitatea disputată de Ana Barton, prin prea dizgrațioasa ușurătate, invalidată de timp și public, sau profesioniștii domeniului, sau chiar mai rău, deloc probată de vreuna dintre aceste instanțe care contează. În toate aceste complexe aspecte ale viețuirii, omul Ana Barton este reconfortată de perpetua plămădire a ei, a opticilor sale – sinonime cu crez asumat, educație, descoperiri și re-descoperiri care nu refundamentează total setul de optici comportând crez și practici ce-l respectă vădit pe acesta din urmă, iar felul în care vocea autorului-narator din romanul (auto)biografic răzbate în fiecare dintre cititorii cărții, nu este decât cea mai mare si certă, pentru că e și probată de cititor, dovadă ca scrisul ei nu doar că ajunge la cititor, pentru că acesta intră în librărie și cumpără cartea, dar ajunge apoi deschizând-o să intre în lumea conturată de autoare și sa iasă din carte, odată cu finalul parcurs pas-cu-pas al cărții nou, revitalizat, bine cu sine și bine și ca optică prin care se raportează la exteriorul în care toți ceilalți sunt automat incluși. Asta face romanul care nu prezintă, chiar dacă o face pătimaș, cert, sincer și asumat, pierderile, rătăcirile pe care ca om ce ești, cu tine, cu sine, cu toți ceilalți prin timp, lume, viață, locuri, tradiții, chipuri și practici diferite, doar o temă ce nu e nici dificilă, complexă da, nu și greu de interacționat cu ea din oglinda paginilor cărții în care deopotrivă citești romanul Anei, poveștile lui Nică Apetrei din Amintirile… lui Creangă, nu ale celor de la 3S-E!- simți că traversezi chiar Ulisele Joycean, te apropii de Marcel și ale sale Căutari ale timpului pierdut proustian, dar și, mai ales spre final când aura riscului comportat de rătăcirile din titlul cărții capătă lumina aerisită a mirosurilor de bici, ud, curat, a prafului cald de pe birou și de pe dulap, sau vitrină, a ierbii, proaspăt udate de robinetul uitat pesemne deschis de norii bosumflați, sau recent cosite, uscate și aerisite și de soare și de pământul care n-o-mbrășișează strâns să crape, ci delicat și cu libertatea neatingerii de felul în care Limba salvată a lui Elias Canetti (scriitor cu cetățenie britanică, născut în Bulgaria, cu origini sefard(it)e, ce-a ales să scrie în limba germană, laureat al premiului Nobel pentru literatură în 1981) te face să te apropii de text, să intri în poveste și să ai curajul de a o trăi viu și autentic chiar atunci și acolo în timp ce cartea o citești, fără a avea vreo clipă preocuparea riscului la care totuși te expui, schimbând cumva ordinea evenimentelor din povestea în care intri. Autorul crede în tine, cititorul său și tocmai aici stă calitatea mare a călimarei care umple rezervorul stiloului ales de autor când începe actul scrierii cărții. Metafora rătăcirilor din carte ni se dezvăluie treptat și cu tempo dozat nici să șocheze, dar nici să plictisească, iar clapele pe care le atinge subtil și cu o grație care îngemănează și simțământul multidirecționat de Ana Barton, așa încât organele sale răspunzătoare de aceste funcționalități retapetează pe fundalul cărții o reechilibrare a meritelor pentru care, ca oameni suntem azi recunoscători radarelor noastre ce ne păstrează bine ancorați în mediul pe care-l împărțim ca un dat, nu ca pe o alegere ce ne-a fost cerută nouă de către cineva, cu toți cei din jurul nostru. Simți ca cititor ce a parcurs Jurământ de rătăcire și prin miros, pipăit/ atins, pus mâna – dar nu pe unde nu e cazul!- auzit, intuit altfel decât doar cum erai obișnuit s-o faci subordonându-și senzorii funcției vizuale, plăcându-ți doar formal, nu și în esențe, prezentarea mâncării, vestimentației cuiva, felul cum arată omul care cântă un hit ce-ți place, iar nu aprecierea muzicii ascultate să fie reperul. Și dacă de prea demult poate la nivel al conviețuirii, arta, cultura, mass media, și interacțiunea asta multidisciplinară face ca organul vizual să fie cam premeditat și cam fără o validă justificare bine argumentată avantajat de soartă, căci lui îi destinăm cuvinte-imagini, cuvinte-dorințe imediate ce comportă preluarea vizuală a mesajului, Ana Barton repune un merit echidistant între funcții trupești răspunzătoare de buna integrare a individului în mediul de viață, percepții, recepții, contact, interacțiune și fel de a o percepe așa încât să nu se nască prea abrupt sentimentul dislocării, înstrăinării, pierderii de sine pentru că, ce să vezi, mediul e cel la care n-ai cum te adapta sub niciun fel. Nu există așa ceva, iar Jurământ de rătăcire, face din ultima porțiune a titlului o teză de argumentație, învăluită artistic, prozaic, descriptiv și captivant și prin tehnica de construcție a dialogurilor ce refundamentează parole-ul, înviind termeni naturali practicii limbii în arealul mai restrâns al vieții vii și ferme de la țară, acolo unde de altfel s-a născut chiar viața, nu doar omul și societatea, care între timp s-a modernizat, s-a dezvoltat economic, s-a cam pervertit prin complicare și s-a urbanizat, rupând o legătură a omului cu natura, cu tradițiile și cu mediul său, odată cu mutatul la oraș, unde nu doar stilul, sau agenda personal-profesională mai încărcată și mai complicată devenindu-i viețuirea omului, omul n-are cum altfel să fie decât schimbat de cum era el odată, ci seva lui tinde prin multe interacțiuni cu noul, să accepte și involuntar influențe de care mai târziu greu se mai dezice, chiar de constată că nu-l prea reprezintă întrutotul. Citind-o pe Ana Barton cu toate rătăcirile despre care mă informa chiar în ziua lansării oficiale a cărții la om, în librăria Humanitas de la Cișmigiu, am experimentat o re-trăire a filmului Avatar, apropo de organe de simț responsabile de funcții prin care ca indivizi ne păstrăm echilibrul în mediul biotic, iar sinestezia pe care ca modalitate artistică ea o camuflează cu mult fler sub aura narativității vii sub toate vocile unui personaj-narator care-și pune viața pe tapet cu o naturalețe nemăsluită de nimic, nici de vreo temere sau prejudecată, nici socială, nici profesională, nici de încălcare a vreunui set de valori asimilabile vreunui rețetar dintr-un canon sau tiparniță literară, nimic din toate astea nu ne-o relevă altfel decât așa cum e, în toate ipostazele deodată, sau pe rând omul cu caracterul de Om, simțitor, artist înnascut sub toate formele sale de manifestare publică, indiferent care ar fi terenul de joacă, scena, foaia, covorul pentru dans și/sau altele, toate câte sunt. Prin romanul acesta am descoperit o lume, un univers, autentic, teribil sau monstruos de interesant, atrăgător, nu prin aura curiozității animate de inedit, ci de felul de a se arăta, de intensitatea arderii flăcării interioare ce nu e flamă, sau explozie, ci o sumă a celor două, cel puțin, calculată nici eu nu știu prea bine după care formulă matematică, asta pentru că da, mediile sunt mai multe și nici eu nu m-am situat într-o prea apropiată postură față de cifre și de numere, sau de operațiile cu a lor categorie. Ce e cert, e că frustrări, demoni, temeri, frici, căutări, disperări, toate ca optici de situare la un mediu predefinit eului care-l experimentează, se asumă, înțeleg, devoalează și la capătul căutărilor apare vocea celei mai sigure părți din toată complexa alcătuire a unui om, iar ea comportă dozaje de: voință, vreri multiple, pasiuni, talent multidirecționat fără a ostenta prin nimic, crez și mers mereu înainte cu fruntea sus, nu ca lipsă a unei alternative la o continuare dezirabilă opticii tale și acceptare a impersonalului Asta e, n-am ce face! Toate astea pe care le-am descoperit eu, plus, sunt sigur de asta, că mai sunt și altele o descriu pe Ana Barton, care scrie nu doar cu stiloul pe hârtie și așa-și naște romanele, scoțând ideile pe care le poartă mereu în cap, fiind în perfect acord idei-minte-gândire-analiză discursivă-supapă de transmis dinăuntru (din om) – afară (pe hărtie) lumea care o frământă pe omul Ana până ce nu iese de acolo și devin cuvintele prin ele însele, dar și prin topica lor poveștile și romanele cu semnatura ei. A fost o zi specială, cu încărcătură simbolică, nu doar prin biruința înscrisă în tiparul mentalului colectiv perpetuat de sfântul Gheorghe, ci chiar de atunci și dezvoltat ulterior parcurgerii textului cărții până la finalul ei, care asigură o promisiune, dă o certitudine reconfortantă, că zbaterea asta, focul acesta artistic roditor va arde pe mai departe pentru că e purificator și pentru instanța cotidiană a fiecăruia dintre noi, deopotrivă experimentatorii aceluiași mediu de viață, cu existențe la care ne raportăm diferit din multe perspective, fără a face din acest tip de diferențieri vreun pact cu intoleranța, ori lipsa punctelor de tangență asupra opticilor comune pe care le-am trăit poate cândva în decoruri asemănătoare.

Desertul albastru de Adela Luminita Rachi

adela rachiDesertul albastru, editura Pleiade, Satu Mare, noiembrie 2015 este volumul de versuri semnat de Luminita Adela Rachi care place, incanta si pune pe ganduri in acelasi timp. E o mare calitate a unui text, aceea ca dincolo de timpul aferent lecturii sale, receptorul muncii artistice a autorului sa fie cuprins, nu musai invadat de intrebari, ca manifestare a unei stari de reflexie produsa de text in sine. Nu mergand poate contra vantului cu orice incercare de actiune postlectura si incercand marea cu degetul si lasandu-se prea repede iluzionat de ideea fantasmagorica de a fi gasit, subiectiv – cum altfel? – raspunsul, propriu, la intrebarea Ce a vrut sa spuna autorul? – ci ca cititor te plasezi in expectativa, trunchiind de la radacini orice pornire entuziasta de a intui ceva in legatura cu asta, asteptand detaliile pe care singur autorul le lasa in urma scrierii si textul le reveleaza cand privesti si nu doar ca te uiti, ci si vezi, anume nu Ce, dar Cum a spus autorul ceea ce textul releva.

In colectia Gheorghe Grigurcu va recomanda, editura Pleiade, cu mai devreme amintitul nume, caruia i se adauga si un altul tot de prima clasa in fenomenul literar autentic autohton, numindu-l aici pe unul dintre bunii prieteni ai regretatului poet cu radacini in Tara Oasului, ajuns sa inceapa si sa ridice o scoala de litere in inima tarii, la Brasov – Andrei Bodiu, este vorba despre Radu Ulmeanu o aduce in prim-plan pe Luminita Adela Rachi, un om si un autor care simt intr-o singura fiinta magia cuvintelor distilate dupa cautari in esenta poeziei. Prezentul volum, aparut recent releva un tip aparte de poezie. Este poate o tendinta a adaptarii scrierii si scrisului la o contemporaneitate postmoderna care fatis sau vadit o rupe treptat-treptat, sau abrupt pentru a marca o distinctie de ordin formal cu o traditie, cu un trecut, cu un set canonic sa-l numim de valori artistice care faceau marci distincte pentru receptarea operei de arta. Un stil original, non-conformist, face din munca alegerilor cuvintelor potrivite revelarii in text a intentiei poetei o continua calatorie pentru cititorul care se lasa purtat de pe o fila pe alta, observand lesne de altfel, cum autoarea nu foloseste nici majuscule in cazul inceperii noului vers si nici punctuatia nu o considera necesara pentru a reda poezia in forma ei continua, alerta cand si cand, bine controlata in debit fara a largi matca efluviului de vers. In maniera existentialista, poeta romano-americana nu apeleaza in mod regulat, urmand o schema, sau o formula careia sa-i plateasca tributul scrierii sale, ci o arata vadit, de la un capat la celalalt al volumului Desertul albastru, ca poezia este vie, are curgerea sa si poieinul il face pe autor sa fie dirijorul orchestrei de simtaminte alese turnate in forma artistica si-nchise apoi intre coperte inainte ca arta sa ajunga in fata ochilor si-n mana cititorilor. E si explicabila alegerea sa, anume ca omitand punctuatia, ritmul se accentueaza, sensul se multiplica iar atentia cititorului trebuie captata odata de versuri si dusa pana la final la aceeasi cota, pentru ca farmecul calatoriei pe care o propune Adela Rachi sa nu fie deloc ciuntit de mici scapari din ochi a detaliilor ce pot face diferenta intre adevar si lumina pe de o parte si umbre si mistere neelucidate pe de o alta. Cu o mare putere de penetrare prin cuvinte a adancimilor esentelor, sau tenebrelor universului interior uman, poemele existentialiste ale poetei Luminita Rachi, poezia vie din Desertul albastru, care este o oglinda mereu deschisa si actuala nu doar contemporaneitatii perisabile se constituie intr-o punte de legatura intre aici si acolo, atunci si acum, eu si voi, un pact de complicitate si reciprocitate Autor-Cititori, un stil ferm, bine inmnusat de mana care scrie si asumat cu vocatia simtirii necesitatii vitale de a deschide si pastra un dialog dincolo de orice fel de oprelisti, prin arta fidela unui poiein al inefabilului si care aduna fragmentele la un loc, din nou, in subtext. E un sublim drum pe care poeta il asuma, acela ca prin vers sa dea supremul sens cautarilor unei vieti de om, deschisa si cum altfel decat plina de incertitudini, intrebari si alegeri.

Omul ce transpare din poemele Desertului albastru, prin el insusi o metafora a totului daca vreti, caci pe de o parte exprima dorul de proximitatea unei vetre, contextualizarea spatio-temporala al traditionalului Acasa – locul, timpul, mostenirea culturala: traditii, obiceiuri, limba materna, sentimentul iscat de Acasa si care induce o stare de confort interior aparte, pe de o alta parte pierderea in lume, asumata, voita, sau rod al hazardului vietuirii are si ea farmecul ei, iar atributul albastru o spune poate mai bine in limba adoptata in America de catre poeta, unde Blue nu exprima doar cromatic albastrul, ci si o anume nostalgie a spiritului, un regret, un impas. Deci, pierdere pe traseul experientei vietuirii, nu ca verdict, ci doar ca posibilitate, iata asupra a ce ne deschide bine ochii Desertul albastru al Adelei Rachi, cea prin al carui tunel textual intrezarim Luminita regasirii. De sine, de speranta, de Bine, caci Omul, umanitatea poeziei din prezentul volum este unitara, neutra daca vorbim de gen, de regn, caci materie si spirit exista in multe forme. Copacii si pietrele au si ele suflet si-s lumi, la fel ca patrupedele si bipezii rationali, nu sunt toti si toate brazi si stejari, ci si salcii, creste ascutite ce brazdeaza cer albastru, ci si mici delicii  care dau nastere undelor circumscrise unor cercuri descretind frunti uitate in impasuri, la orice varsta. Prinsa intre radacini de Gea, poezia Luminitei Rachi tinde sa capete traiectorii ancestrale si prin penita care exploreaza univers uman graieste ca o adevarata Adela si despre mai multul unui imediat, un Dincolo!

Recomand si eu cartea, pentru a descoperi un stil sensibil cautarilor ce reveleaza ochilor si mintii Frumosul in toate formele sale de expresie. Inspiratie si devotament cararilor pe care cuvinte slefuite le paveaza spre esente!