Letters to Julliet, sau tu ma iubesti pe mine? – tema reiterata si azi

Letters to Julliet in original, Scrisori spre Julieta in traducere este un comedy-romance frumos ce-o are in centrul atentiei pe o tanara americanca pe nume Sophia si un tanat britanic, pe nume Charlie. Logodita cu Victor, un tanar chef-bucatar ce-si deschide un restaurant in urmatoarele 6 saptamani, Sophy pleaca impreuna cu acesta in Italia intr-o pre-luna de miere prilej cu care Victor este si-n cautare de furnizori pentru preparatele speciale cu tipic italian pe care le va servi in propriul restaurant pretentiosilor clienti newyorkezi. Doar ca in acest timp cat sunt in Italia, chiar din prima clipa pe Victor nu-l intereseaza altceva decat branzeturile, pastele si vinurile, alegand in acest sens sa petreaca timpul mergand la licitatii si prezentari cu degustare de vin, branzeturi speciale si paste traditionale italiene. Culmea, desi itinerarul convenit cu logodnica sa, o blonda inocenta si cuceritoare este casa romantismului artistic amintit si de Shakespeare in piesa lui de teatru Romeo si Julieta, Verona, Florenta, Siena, deci arcul iubirii intr-un romantism imbietor si contagios la modul placut si pozitiv.

Si pe cand s-ar fi asteptat ca timpul petrecut acolo in Italia, departe de casa America, parinti si notorietatea, galagia si aglomeratia, agitatia tipica americana sa fie un preambul pentru cum va fi dupa oficierea ceremoniei mariajului lor, Victor se scuza mereu cu necesitatea de a fi participant din oficiu, ca sange italian la toate oranduitele manifestari cu iz gastronomic in materie de produse traditionale menite a fi bine intelese retetarele, cautarea de furnizori asa incat succesul mizat de acesta la restaurantul lui sa fie unul garantat. Din pacate, atunci cand ceva personal conteaza mai mult decat partea ta spirituala si evolutia ta alaturi de o persoana pe care sustii ca o iubesti, lucrul acesta se vede, se simte, creeaza distante sufletesti ireparabile si duce implicit la un deznodamant care nu afecteaza pe celalalt decat in masura in care poate realiza sigur ca a investit sperante desarte, dar ca intr-un final a putut realiza care ti-e adevarata fata si ca in fond, nu merita mers mai departe. Asa se va intampla in cazul celor doi, pentru ca acel win-win, sau du-te tu unde ai treaba si eu la fel, dar in fata lumii suntem impreuna, doar ca nu stiu nici s-o exprim, arat, apreciez si respect mai mult decat orice altceva, nu e menit decat a-i scuza lipsa de reactie proprie asa cum s-ar fi impus si cum ar fi sperat-o noua Julieta, Sophy americanca, ce crede in destin, iubeste si vrea sa fie iubita.

Si nu intamplator se intampla asa, caci pentru Victor ideea de mariaj pare a-l timora si coplesi, el fiind mai angajat in chestiunile explorarii patriei natale a familiei sale si a colecta de aici informatii si distribuitori de produse pe care sa le aduca in America si a le servi gratios pentru a culege laudele si aprecierile consumatorilor de acolo. Iubirea lui e canalizata diferit de cum s-ar fi asteptat Sophy, o tanara ce a studiat stiintele lingvistice si e omul colectarilor de informatii la prestigioasa revista americana The Newyorker. Asa ca atunci cand Victor e primul cel care spune iubit-o trebuie sa fiu acolo desi-s cu tine si am venit aici sa ne celebram si respectam iubirea mai mult ca oricand asa incat sa ne dam si mai bine seama cum ne va fi impreuna si dupa ce ne vom fi casatorit, fara ca prin asta sa poata aparea vreun dubiu, vreun semn de intrebare la ideea uniunii lor maritale, mergi si tu si vezi Italia, scrie povesti si aduna materiale pentru cand te intorci in State, ca e pasiunea ta si trebuie sa faci totul pentru ea, Sophy ajunge la Casa Julietei, un muzeu dedicat povestii romantice medievale care a iscat pana in actualitate lacrimi, zambete de bucurie si fericire, a unit si bucurat suflete de-a lungul generatiilor fara granite de limbi, tari sau continente in perioadele in care locul acela a fost perceput asemenea unui loc de pelerinaj in stricta abordare a locului din perspectiva religioasa. Zidurile cladirii erau pline de sccrisori, mai recente una decat alta, venite cu scris de mana de la indivizi din toate colturile lumii, fiecare destainuindu-si povestea iubirii vietii pe care o traieste, punand intrebari Julietei, vazuta ca o martira a iubirii si chiar precum lumea catolica vede in fecioara Maria obiectul destinatar al rugamintilor pentru protectie si inspiratie, asa si tanara italianca din piesa lui Shakespeare e calauzitoarea iubirii dincolo de vremuri, limbi, continente. Observa ca dinauntru o femeie iese cu un cos de paie in mana si colectand fiecare pliculet lipit pe zidul unde romantici incurabili ii scriu Julietei spre a primi calauzirea sau laudele, aprecierile si multumirile pentru un sfat sau altul, apoi pleaca si intra la loc.

O urmareste, ciocaneste la usa, se prezinta si din curiozitatea ei afla ca femeia si alte colege de-ale sale sunt mesagerele iubirii, fiind in calitatea lor de secretare ale Julietei, direct raspunzatoare de raspunsurile celor ce iubesc si asteapta un semn de inspiratie de la Julieta. Asa ca atunci cand o noua repriza de adunat plicuri de pe zid incepe, Sophy da peste o caramida care iese din zid si sub care un plic umed si perimat usor de un timp apreciabil, 50 de ani trecusera de cand o anume Claire Smith, o englezoaica de 15 ani care studia liceul de arte venise in Italia si descoperise pret de o vara iubirea pura a unui anume Lorenzzo Bartollini din Siena, pe care il ia, il pune in cos si apoi dupa ce fiecare secretara isi citeste scrisorile si se impart cine-cui raspunde, Sophiei ii revine misiunea de a reinvia iubirea in inima unei batranici speciale. Claire Smith primeste scrisoarea la Londra si imediat se arata in Verona, alaturi de nepotul ei Charlie in cautarea Sophiei mai intai si apoi a lui Lorenzzo al ei de atunci. Ce-ar fi daca o intreaba Sophy pe Claire, totusi iubirea din inima ei de adolescenta pura de acum 50 de ani ar mai razbate si-n inima celuilalt tanar de atunci, un tanar chipes, iubitor de pamant, vita de vie si romantism? Si femeii nu-i mai trebuie nimic mai mult decat sa afle raspunsul la o dilema existentiala, iscata de curiozitatea si naturaletea, sentimentul de iubire inca neclar definit pentru cine si in ce fel manifestat concret al americancei. Iar in periplul englezoacei de 65 de ani, alaturi de Charlie, se alatura si jurnalista in devenire Sophy, cea misterioasa si isteata foc, pasionala si atrasa treptat-treptat tot mai mult de aparenta stangacie si chiar indolenta a britanicului tanar. Dupa indelungi cautari, cand totul parea intr-o multitudine de nume identic raspandite intr-un areal nu foarte mare italian, Lorennzo al ei parand a fi de negasit, si daca, totusi, un batran impozant apare in campul unde vita de vie e ingrijita de fiul si nepotul acestuia pe care, coincidenta daca mai era cazul ii cheama la fel, Lorenzzo Bartollini calare pe un cal bine dresat si intretinut si o recunoaste dupa ochi pe batranica ce-a devenit frumoasa lui din urma cu 50 de ani, cand ea trebuia sa revina sa-si termine sesiunea de examene in regat, iar a fi ramas si ascultandu-si inima sa fi castigat povestea de iubire dupa care a tanjit toata viata, respectul si pretuirea omului iubit insemna renegarea familiei si nu si-a dorit asta.

Lasitatea asta si-a tot exprimat-o Claire in discutiile sale cu Sophy in serile in care la hotel dupa fiecare zi de cautari neterminata cu gasirea omului dupa care venise de la Londra. Dar curajul, curiozitatea Sophiei in legatura cu felul in care povestea continua si se termina daca se termina au facut-o si pe respectabila doamna sa mearga mai departe, spre disperarea din ratiuni de griji purtate bunicii sale, nu din alt motiv a lui Charlie, cel care si el era invatat de mic sa sufere, sa duca lipsa. A parintilor sai, morti intr-un accident rutier pe cand el era mic, crescut apoi de bunica ce-si pierdea atunci fiul. Mai tarziu, bunicul lui Charlie si sotul Clairei s-a stins, iar acum pe femeie o incercau acele curiozitati adolescentine cu privire la cum ar fi fost daca alegea altfel, trecute prin timp si pretuite dincolo de focul pasiunii trupesti prioritare atunci poate in fata simtirilor spirituale, ce le iau acum locul primelor porniri, pentru a fi experimentat deja o viata departe de sufletul-pereche, pentru ca in opinia ambilor, atat a lui Claire, cat si a lui Lorenzzo, ei doi sunt facuti unul pentru altul. Si dupa ce se descopera unul pe celalalt si sunt cazati cu totii in conacul sau, Sophy revine in Verona la Victor, revenit si el dupa itinerariile sale gastronomice, trebuind ambii sa revina acasa in America, unde povestea scrisa a peripetiilor legate de mitul Julietei si concretetea povestii de iubire ce dainuie peste timpuri, generatii, familii, limbi, tari, geografii dintre Claire si Lorenzzo prinde interesul lui Bobby editorul revistei, care o si publica, fiind prima poveste de succes sub semnatura Sophiei. Dar reusita aceasta profesionala pare a umbri spiritul cu care tanara se raporteaza la natura simtirii ei romantice cu care si-a incarcat textul pentru revista, cand vede iarasi ca in viata personala, vorba uneia dintre secretarele Julietei, o femeie logodita trebuie totusi sa aiba si sa poarte un inel, or in cazul ei si nu doar pentru ca ea nu l-a considerat necesar, Victor nu i l-a oferit inca, povestea ei de viata parea a nu fi avut aceeasi receptare a sentimentelor investite de ea in relatie la cel declarat iubitul ei. Pentru ca Victor nu e interesat sa-i citeasca povestea asa cu entuziasmul pe care ea-l are de a-i fi fost publicat, pentru ca nu simte identic, el e preocupat de pragmatismul afacerii sale care avanseaza greoi, iar cand fata-i spune ca a primit si-o invitatie de la Claire si Lorenzzo la nunta lor din Italia, unde ea spune decis, voi merge singura, pentru ca lucrurile intre noi nu merg, am fost in Italia cu gandul de a fi mereu impreuna si a realiza ce ne va astepta pe viitor de vrem sa ne unim pasii si gandurile, nu doar desinele si trupurile. Si am realizat amandoi, ca stand separat unul de altul, n-am dus lipsa celuilalt, deci nu e bine si asta pentru o relatie, ei se imbratiseaza amical, frumos, respectuos si nobil totodata, pentru curajul, cinstea si respectul unuia purtat celuilalt de a nu-l fi parasit pe ascuns.

Iar mai apoi fata zboara in Italia, inchiriaza o masina si ajunge mai frumoasa ca niciodata si pentru ochii lui Charlie care o intampina bucuros pe Sophy la nunta. Putin stingherita de aparitia Patriciei, in fapt verisoara lui Charlie purtand acelasi nume cu cel al fostei iubite a nepotului Clairei de care acesta se despartise pentru ca nu considerase ca e persoana potrivita pentru felul sau de a fi, vrea sa plece de la nunta, suparata si pe ideea ca desi simte iubire pentru britanicul stangaci initial in relationarea cu ea, este un om bun si de isprava, chipes si sufletist, pe care sarutandu-l intr-o noapte la Siena sub un clar de luna, exact sub fereastra camerei de hotel in care Claire ii privea de sus simtise ca este fericita si chiar comunica dincolo de buzele lipite una de cealalta, a ei si a lui mult mai multe, se despartise si de Victor pentru ca dupa convingerile ei ferme, nu era persoana potrivita pentru ea, doar perseverenta nepotului Clairei, miresei la nunta careia participa onorata de a fi reinceput povestea cesteia de iubire dupa o jumatate de secol si a o fi facut astfel posibila, nunta, face ca lucrurile sa se limpezeasca. Pentru ca atunci cand ei ii scapa destainuirea suprema, adica cele doua cuvinte pe care de regula un el i le spune unei ele, ea i le comunica lui cu zambet pe buze si lacrimi in ochi pentru ca rationand pierde tot spiritual, el vine cu o completare, that’s not that Patricia, that’s my cousin, Patricia! Iar totul sub decorul balconului, si-n film reiterat parca asemenea unui palimpsest peste ani, acum in vila-conac din Verona, atunci in sala medievala a unui teatru britanic, Charlie ii spune ca desi-i desparte un ditamai oceanul, el e gata oricand bucuros sa paraseasca orasul in care se simte extraordinar pentru a o-ntalni pe ea acasa la ea, in State, daca ea zambitoare-l va astepta cu bratele deschise! Si inainte ca totul sa se termine in scena acestui dialog romantic, comicul nu avea cum lipsi, desi se apropie mult de frizarea unui dramatism ce-ar fi putut tinde chiar spre tragedie. Cocotat pe vita sustinuta de niste araci pe balconul de unde frumoasa americanca-i zambeste, britanicul ii declara totul prins de verdele viu. Care cat sa reziste si el sub greutatea unui adult, totusi, nu? Si cade pe spate, spune ca-si poate misca doar buzele si cu doar acea parte activa a lui din organism primeste rasplata suprema, o caldura a unui sarut in vazul mirilor bucurosi pe care-i vede Sophy cea care-i aplecata asupra iubitului ei celui nou, caruia-i spune pentru a-l proteja de temerea parerii altora, ca nimeni nu l-a vazut nici cazand, nici sarutand-o pe ea!
De vazut, nu doar daca aveti sau nu romantismul prin vene, ci pentru ca oricare v-ar fi starea pe care o tranzitati, filmul nu va poate face decat bine. Zambiti, iubiti si vedeti si filmul, eu il recomand!

Advertisements

Cititorul, sau cum sa-nvingi temerile interioare, descoperind viata ceva mai tarziu

The reader in original, sau Cititorul in romana este povestea lui Michael Berg, pustiul care devine avocat si a Hannei Schmitz. Inainte de al doilea razboi mondial cu pustiul in prima clasa de liceu si cu Hanna lucrator controlor pe tramvai  intr-un Berlin sumbru, amenintat de razboi. Intr-o zi ploioasa, pe cand venea de la scoala, baiatul se adaposteste in gangul unei cladiri unde niste lucratori se adapostisera si ei de ploaia torentiala ce cadea instantaneu, fara semne de a se opri. Fire materna si generoasa, Hanna revine de la serviciu si-l observa pe baiat cum tuseste si observand si voma lasata pe caldaram, decide sa-l ia inauntrul casei sale pentru a-l ingriji asa cum se cuvine. Aici incepe initierea masculina a baiatului ce devine barbat, trupeste si moral, caci Hanna este omul, femeia, caracterul de la care Michael berg invata sa simta si se contureaza elevatia lui ulterioara. In timpul baii calde pe care o face femeia-si arunca in treacat niste priviri tradand interesul erotic si o viata sentimentala in dificultate in timpuri nesigure cand viata nu promitea sanse pentru ca indivizii sa-si poata permite luxul de a spera sa-si imparta sentimente si visuri. Si pe cat este de neobisnuit in aparenta, ca un adolescent sa fie imbaiat de o femeie in toata firea, necunoscuta, asa se intampla, iar Kate Winslet intra perfect in rolul analfabetei care simte si este ferma in convingerile sale pana la capat ca face ceea ce este bine.

Si aventura consumata in vara acelui an va fi pentru pustiul Michael punct de cotitura in viata lui, iar numele ei, Hanna Schmitz un nume de care este legata cea mai frumoasa si importanta perioada a vietii sale. Mai ales ca dincolo de simtirea si afectivitatea pe care le incerca in patul femeii, Michael se simtea regele lumii cand ii citea femeii din cartile de la scoala. Lait-motiv ce revine pe parcursul derularii filmului regizat de Sydney Pollack, cand la facultatea de drept asista la procesul unde printre acuzati se numara in calitatea de fosti gardieni in lagarele naziste si Hanna Schmitz ce-si asuma ea toata vina intregii echipe de gardieni care intr-o noapte in care un sat a fost bombardat, 300 de evrei fusesera lasati sa arda sub acoperisul bisericii in care fusesera inchisi pe dinafara. Cu seninatatea debordanta, neintelegand prin asta ca altora poate parea nesuferita, sau ilogica, fara pic de umanitate, sau altfel, semnand ulterior nefericitului eveniment un proces verbal, desi era analfabeta. Ceilalti acuzati o acuza pe ea ca fiind cea care era conducatoarea operatiunii si ea insasi redactase documentul prin care explica imposibilitatea eliberarii dupa lovirea bisericii de bombe, de teama haosului si a lipsei de masura in ceea ce priveste egalitatea de sanse la supravietuire pentru toti cei din biserica. Pusa de curte sa scrie de mana pe un carnetel in vederea compararii scrisului aparut in redactarea documentului incriminat, ea refuza de rusine, Michael este in sala ca student la drept si intelege atunci farmecul sau cu care era deseori bucuros citindu-i femeii. Tot atunci, proba evidentei acestui lucru este si memorarea stangaciei ei cand ei doi, ea si Michael mersesera in excursie doua zile cu bicicletele si se oprira sa ia masa la un bistro, iar ea tinea intr-un mod ciudat meniul in maini privind straina la textul scris, arborand intr-un fel ciudat condescendenta feminina in fata lui Michael caruia-i ofera, asa cum de altfel se si face respectul de a comanda el si pentru ea, caci ea va consuma tot ce va alege el.

Iar momentul lui Michael de suprematie adolescentina, de barbatie de vreti e acela cand el ii raspunde chelneritei ce-l intreaba daca mamei lui i-a placut masa, ca da i-a placut foarte mult, multumesc si-n numele ei, dupa care ofensat parca de ideea ca femeia de la restaurant se prinse de diferenta de varsta dintre ei doi si deci nu concepea ce altfel de legatura sa fi existat intre ei doi, el o saruta chiar in arcul vizual pe Hanna. Taria ei de caracter in fata juratilor, asumarea intregii vine in ideea de a nu fi fost vazuta de intreaga lume adunata acolo ca ea nu stie nici sa scrie, nici sa citeasca, asta pentru ca si-n lagar din marturiile celei mai mici dintre supravietuitoarele experientei nefericite a lagarelor, care acum la maturitate a scris o carte document despre felul in care viata i se derulase acolo, motiv presupus chiar de unul dintre colegii studenti ai lui Michael de deschidere a procesului in urma careia oameni marunti ca niste gardieni sunt adusi ca oprobiu social in fata lumii de acum, cand multi altii sunt si au fost vinovati de sistemul acela care a agreat exterminarea evreilor atunci, are ca substrat ideea ca daca voi ganditi acum despre mine ca e rau ce am facut, cand eu pentru ca era liber postul de gardian la SS am fost inrolata, nu pentru ca m-a amenintat cineva, atunci vina si pacatul sa cada asupra mea. Iar justitia umana se dovedeste si-n film una oarba, caci daca la acuzatiile celorlalte gardiene cum ca doar Hanna a facut si dres, cand ea fiind analfabeta facea ceea ce i se cerea, primeste sentinta capitala, detentie pe viata, pe cand celelalte, ca fiind nu colege ale ei, ci subordonate ei, culmea!- cate 4 ani si 3 luni detentie. Estetismul acestui film e dat de dragostea ce leaga doi oameni diferiti, atat ca formatie profesionala, vocatie, educatie, convingeri, prin timp.

 Desi-i desparte o diferenta de varsta echivalenta unei generatii, ei continua sa fie apropiati. El s-o simta pe Hanna aceea care i-a facut initierea spre maturitate, chiar daca e om cu copil mic, o fata care devine adulta inca pe cand tatal ei ii trimite Hannei casete inregistrate cu el citindu-i detinutei cartile din care-i citea cand era adolescent in acea vara. Si asa se consuma mai bine de 20 de ani de detentie pentru Hanna si fiind singura legatura a ei cu exteriorul, directoarea inchisorii-l suna la cabinet pe Michael si-l roaga dat fiind iminenta eliberarii ei s-o ajute cumva, cu gasirea unui job si a unei locuinte, caci rude nu are si acomodarea cu lumea moderna e imposibila mai ales pentru o femeie imbatranita. Accepta s-o vada acum, caci pe cand de-abia fusese inchisa n-a putut s-o vada la fata acolo, neintelegand el, expertul in argumente si in retorica, cum un om simplu poate avea teama si rusinea deconspirarii analfabetismului in fata juratilor, mai ales cand acesta putea constitui in ochii sai si-n fata oricarui om rational un punct forte care i-ar fi nu justificat faptele de atunci, dar redus semnificativ vina in ochii tuturora, ca sa nu mai vorbim despre sentinta ce ar fi fost mai blanda. Michael chiar alege s-o pedepseasca pentru asta, ii scrie de fiecare data cand dupa fiecare colet in care avocatul ii lasa inregistrari vocale ale lecturilor sale si primeste de la detinuta chiar randuri scrise de mana ei in care aceasta-i solicita sa-i mai scrie si el, multumindu-i pentru faptul ca s-a gandit la ea si la necesitatea ei spirituala de a auzi citind in izolarea zidurilor inchisorii, dar nu trimite niciuna dintre scrisori. In schimb Hanna face ea insasi pasii sai elevatori in plan moral incercuind in carte imprumutata de la biblioteca inchisorii literele si cuvintele pe care apoi si le rescrie in caiet invatand in acelasi timp cu ascultarea vocii lui Michael din casetofon care citeste cartea, literele alfabetului. E inimaginabil de greu tot acest pas facut de ea, dar asemuit poate nu gratuit cu gravitatea lucurilor de care a fost ea acuzata, prin prisma ororurilor infaptuite de regimul nazist din care si ea a facut parte, este nu doar o palida intoarcere a privirii inapoi fara ura, cu intelegere si toleranta, ci un act de acceptare a caintei de care se face in sine un om in continuare bun, Hanna.

La promisiunea facuta ca peste o saptamana de dupa ce vine s-o vada fiind anuntat de directoarea inchisorii despre iminenta eliberarii detinutei, in quiet asa cum isi iau cei doi la revedere, Hanna nu mai doreste sa apuce ziua cand pustiul de altadata o va ridica de acolo si o va ajuta cu cazarea si gasirea jobului in atelierul de croitorie al unei cunostinte asa cum ii promisese el, pentru ca in urma discutiei cu Michael acesta-i da o noua optica de a vedea lucrurile pe care ea le-a facut. Si atunci intelege ca a gresit, mult, iar pentru alti oameni ce au ramas in viata si care si-au pierdut cunostintele si familiile, chiar daca mortii nu se mai intorc la viata asa cum o sustine, nici nu poate trai cu acest gand. Si intoarsa in camera ei, decide sa nu mai astepte perioada scurta de timp ramasa pana la eliberare si sa se spanzure, cocotata pe cartile asezate stiva pe masa, pentru a ajunge la inaltimea scurtei bucati de sfoara de care facuse rost. Asa ca florile cu care pregtit s-o intampine pe detinuta la eliberare nu mai sunt un motiv de bucurie a libertatii in sensul vietii, ci a eliberarii de o vina inteleasa in final de viata, iar drumul prin viata ia locul ceremonialurilor mortii. In cinstea ei, trupul este preluat de Michael care-l ingroapa la biserica din oraselul de la periferia Berlinului unde ei doi au calatorit atunci cu bicicletele si cand ea se oprise sa asculte corul copiilor, fascinata fiind pana la lacrimi de sfintenia momentului, a armoniei vocilor varstei pure a copilariei din acei semeni ce cantau pe Dumnezeu. Acolo o va conduce in ultima secventa a filmului Michael pe fiica sa, caruia-i povesteste despre el si Hanna, moment cu care el devine inca o data pustiul rostit de Hanna, de aceasta data in persoana Hannei fiind chiar fiica lui. Viata femeii care a contat atat de mult in viata lui Michael a capatat si rostul tardiv dupa moartea ei, cand depozitul de 7000 de marci si restul banilor adunati de ea in timpul detentiei, sunt lasati printr-un testament ad-hoc incropit de Hanna in celula ei si lasat spre vedere directoarei inchisorii, lui Michael sa-i ofere drept rascumparare a vinei sale fata de fetita pe care alta data in lagar o lua alaturi de alte copile slabute sa le ingrijeasca si hraneasca in plus fata de meniul general in camera ei rugandu-le sa-i citeasca din carti. Lucru pe care Michael il face, merge acasa la autoarea cartii de la care autoritatile germane au inceput ancheta si procesul in cazul gardienelor printre care s-a numarat si Hanna si-i explica doleanta Hannei, iar gestul in aparenta nesemnificativ, imbraca si-n ochii acelei femei, fetita de odinioara ingrijita de Hanna intelegerea si acceptarea, mai ales cand banii sunt trimisi prin Michael in numele detinutei unei agentii non-guvernamentale evreiesti din America ce se va ocupa cu lupta impotriva analfabetismului, cutia de ceai in care Hanna pastrase banii in celula ei, fiind acceptata de scriitoare, ca amintire a celui mai valoros obiect familial al sau in lagar. O odisee intreaga tot acest excurs ce se deruleaza in fata ochilor privitorilor, o metamorfoza umana interioara, o calauzire, initiere, completitudine si autentic si firesc in simtire dreapta. Un film impresionant. Musai de vazut pentru cine nu a apucat inca a-l vedea!

Contele de Monte Cristo filmul, sau lectia razbunarii celei drepte care tempereaza impuls si asterne iertarea prin uitare

Contele de Monte Cristo filmul este epopeea omului in cautarea dreptatii prin incercarea razbunarii fata de cei care i-au gresit si i-au distrus calea vietii asa cum incerca el sa si-o construiasca. Doar ca asa cum misterioase-s caile vietuirii Edmond Dantes ajunge sa incerce pragurile de jos ale rezistentei fiintei la conditiile ambientale fiind acuzat pe nedrept de conspiratie impotriva regimului republican in timpul restauratiei si izolarii pe insula Elba a imparatului Napoleon Bonaparte.
Cand Edmond primeste chiar de la imparat o scrisoare pe care s-o duca la Marseille, Fernand de Mondego, viitorul conte de Mondego prietenul sau tradator ii citeste scrisoarea care era una ce punea la cale revenirea la carma tarii si-l reclama. Prietenul  de conjunctura al lui Fernand, procurorul arde scrisoarea si distruge proba incriminatoare a acuzarii lui Dantes cand aude ca tatal lui era spionul care ar fi trebuit sa primeasca misiva (Clarrion). Iar pentru ca in lipsa unei probe orice act de acuzare nu se  fondeaza, de teama unor urmari asupra familiei sale, procurorul il arunca exilat la Chateau d’If.

Renumele inchisorii aceleia chiar acesta este, al locului unde se aduna toti aceia de care patria cu cei care-o conduc se dispenseaza de teama si cu  rusine. Ostracism. In fiecare an petrecut inchis in celula primea bataia cu biciul aferenta ideii de adus aminte ca e inca  viu. Nimic insa nu pare sa mai fie ceva de nedepasit, cand in celula sa apare la un moment dat un alt detinut, un preot fost militar care-l va invata in inchisoare tot ce stie, economie, filosofie, matematici, limbi straine, arta scrimei si a duelului in schimbul ajutorului sau pentru saparea unui tunel in directia opusa celeia in care sapand preotul spera s-atinga zidul exterior dar n-a ajuns decat in celula lui Dantes. Asa ajunge sa deduca Edmond ca el n-a fost decat un tap ispasitor pentru chestiunile vitale de care se temeau ceilalti, procurorul si Mondego in speta, Danglars fostul adjunct el echipajului unde Dantes promovase dupa moartea capitanului, retrogradandu-l pe Danglars. Iubita si logodnica lui Edmond, Mercedes ii pastreaza vie amintirea  sufletului ei pereche desi in prima luna de cand fusese luat de langa ea, despre Edmond primise scrisoare de la procuror ca a fost ucis si desi la nicio luna de la inchiderea lui la Chateau d’If, ea devine contesa de Mondego, primind doar numele si  starea fostului prieten al lui Edmond pentru binele copilului ei si al lui Edmond, nicidecum fiind cucerita de ceva personal la Fernand.

Niciodata nu a incetat sa-l iubeasca si drept marturie a dreptatii celor spuse revelate prin fapte ea nu si-a scos vreo clipa bucata de sfoara innodata pe deget in semn de inel de logodna. Preotul moare in timp ce sapa tunelul si scos la timp inainte ca sa fie astupat de pamant si moloz de catre Edmond, acesta mai sufla putin, suficient cat sa-i spuna despre comoara lui Spada ascunsa in preajma insulei Monte Cristo din Mediterana. Cand descopera ca batranul nu mai multumeste atunci cand se vine cu terciul zilnic, gardienii descopera ca acesta nu mai sufla si pleaca dupa sacul in care-l vor lega si arunca in mare in loc de ceremonie funerara. Timp suficient pentru Edmond sa intrevada ocazia ce i se ofera din senin de a vedea din nou cerul si de a resimti pamantul sub picioare, liber fiind iarasi. Il duce pe batran in celula lui si-l intinde ca si cand ar dormi, iar el ii ia locul legat in sac. Inainte de aruncarea in mare, Edmond prinde cheile balansand pantalonii sefului inchisorii care luat pe nepregatite cade odata cu sacul cu mortul in apa marii de unde Edmond se elibereaza si-l atine pe acela care-l batuse in fiecare  implinire a unui nou an petrecut intre zidurile Chateau d’If, pana cand nu mai sufla. Iar el ajunge la un moment dat pe mal innotand si fiind si luat de ape pentru ca zidurile acelea numai mobilitate nu i-au oferit. Banditii peste care da acolo il pun sa se bata cu unul dintre ei, pe care grupul lor dorea sa-l pedepseasca pentru neloialitatea lui. Cu mainile goale, Edmond il supune pe cutitar, care devine prin propria vointa aliatul de nadejde al lui Dantes, pentru ca l-a salvat de pedeapsa camarazilor lui.

Ajunge inapoi acasa, afla de la fostul proprietar de vas ca tatal sau n-a suportat nedreptatea ce i se facuse fiului sau si s-a spanzurat, iar Mercedes a devenit intre timp contesa Fernand de Mondego locuind la Paris. Pe masura ce transportul comorii descoperita dupa indicatiile preotului ajung in tara, Edmond Dantes, sau Zatarra pentru camarazii sai pungasi, insemnand lemn dus de val devine contele de Monte Cristo si se insinueaza in elita nobilimii reusind sa conspire la razbunarea nedreptatii comisa lui cu 13 ani in urma. Procurorul marturiseste pe cand era la baia publica faptul ca l-a inchis fara proba si fara motiv pe Edmond atunci, Danglars e prins ca fura din transportul lui Monte Cristo si arestat si el, iar Fernand este dator vandut cazinourilor, Mercedes fiind singura care-l recunoaste pe conte ca fiind Edmond, pentru ca alura sa, gestul incolacirii micilor suvite pe par si faptul ca atunci cand ea-i spune ca-i aminteste de cineva care in trecut i-a fost foarte drag care a murit, el spune ca nu e acel Edmund Dantes, desi ea nu-i spusese cum se mai numea Edmund! Albert de Mondego implineste 16 ani si pleaca la Roma cu alti tineri sa petreaca zilele carnavalului orasului, ocazie cu care contele de Monte Cristo apare ca salvator cand camarazii sai sunt platiti sa-l sperie, iar el sa le spuna stop cand va considera necesar ca in ochii tanarului el este salvatorul sau. Lucru care este adus la cunostinta parintilor sai odata cu revenirea in Paris, unde invitat la aniversarea zilei sale de nastere, el, Edmond Dantes in rol de Conte de Monte Cristo-i tine un discurs incurajator si de imbarbatare cu care capteaza atentia intregii comuniuni de lume buna adunata acolo.

Cand si-ndatorat bancilor si cazinourilor si cu nereguli gasite la transporturile de bumbac pe care le face, Fernand descopera intr-una din lazile ce-ar fi trebuit sa adaposteasca materia prima de pe urma valorificarii careia urma sa se mai achite cumva de lantul de datorii contractate regele, piesa de sah pe care el i-a aruncat-o in caleasca deznadejdii atunci cand a fost dus la Chateau d’If, Fernand recunoaste imediat conjunctura opusa ironiei cu care trata el in urma cu 16 ani momentul tradarii lui Edmond! Si Dantes este intr-adevar contele de Monte Cristo, iar Fernand il provoaca la duel, caci nu accepta ca Mercedes sa-i fie luata de acel sarantoc de atunci care si inchis pe nedrept si presupus mort, revine acum in carne si oase si conte putred de bogat! In onoarea numelui Mondego, Albert apare intre ei si-l provoaca pe conte, dar Mercedes ajunge inainte ca ceva rau sa se  intample intre copil si nobil. Atunci ea-i spune ca este fiul acelui Edmond Dantes care este acum conte de Monte Cristo si doar gandul ca stiindu-si tatal copilului mort a facut-o sa accepte pactul mariajului cu Fernand pentru blazonul numelui si starii ce-i conferea stabilitate ei si fiului ei. Atat! Atunci ea este impuscata de Fernand, iar apoi Jacoppo-l roaga si-ndeamna totodata pe contele si stapanul sau Du-te si termina odata! Si exact asa face! Iar dupa asta, vechea fortificatie adapostind nedreptatea unor oameni chinuiti de soarta si de alti oameni fiind deposedati de libertate si de viata Chateau d’If devine proprietatea lui in scopul folosirii banilor comorii asa cum a lasat preotul cu limba de moarte mesajul: in scopuri nobile.

Si ce poate fi mai nobil decat a-ti recunoaste in familia ta ce timpul ti-o redobandeste, sau te face pe tine s-o redobandesti, comoara vietii tale, caci alaturi de ea ai pe lume tot ce-ti doresti? Un film despre erori, malitiozitati, nedreptate si razbunarea injustetii soartei, dar ghidat de Good will give me justice, mesaj ce devine credinta inconstienta a suferindului nedreptatit Edmond in inchisoare, chiar daca el continua sa-i spuna preotului cu care admise sa sape tunelul pentru eliberarea lor ca el nu mai crede in Dumnezeul care rostit pe buzele unora dintre oamenii care tradeaza, asa cum au fost cei care l-au vandut pe el, luandu-i prin libertate toata viata lui inainte, ci vrea sa mai traiasca doar pentru a razbuna faptele acelora pentru a echilibra o stare. De vazut, de inteles, de apreciat si de luat aminte pe viitor ca lectie de viata.

The mists of Avalon

The mists of Avalon filmul este epopee celtica ce vorbeste despre trecutul mistic si despre credinte ce transcend imediatul unui crestinism adoptat de plaiurile britanice, unde ceata este de pe vremea antica locul acela aparte al continentului.
Un film care vorbeste despre credinte locale, adanci, inradacinate, despre un regat mistic si mitic, unde magia are un rol important si unde subiectivismul e pus sa lucreze in folosul binelui comunitatii. Nu de fiecare data, caci a o lua pe Morgaine de sub pavaza mamei Igraine si a o duce sa creasca in spiritul si-n educatia taramului feeric al Avalonului doar pentru ca esti matusa ei pentru ca simte si are viziuni inca de mica are un substrat ce tradeaza o anume situatia usor conflictuala intre surori.
La fel, a face ca previziunile si dorintele sa ia locul constientei decizii rationale atat in plan personal cat si in ceea ce priveste colectivitatea ce trebuie pastorita inseamna un joc cu focul ce se dovedeste a fi un blestem, caci se repercuteaza in final chiar asupra-i. Arthur si sora lui mai mare trec nestiind aceasta printr-un ritual de transformare, unde la capatul unei vanatori initiatice menita a-l cali pe el ca razboinic si a o forma pe ea ca femeie, cei doi zamislesc un copil razboinic care leaga dincolo de interpretarea crestina ce pedepseste asta, sangele razboinicului sau tata (Arthur) de sangele regal, provenit prin lege de la tatal surorii mai mari. Cand credinta acestui martirat asumat de matusa celor doi copii, Vivian, the lady of the lake viitorul regal, e aceea ca binele tarii e asigurat, cantonarea in mistic devine obsesie care nu are cum sa dea rezultate. Si, cum vom vedea pe parcurs, Arthur si cea care-i e sotie nu pot avea urmasi la tron, ea si atractia irezistibila pentru Lancelot, mana dreapta in eroism si fratia cavaleriei admit sa incerce a implini visul acesta pentru tara si rezultatul e ca pantecele ei sterp e cauza pentru care la un moment dat Lancelot o ia chiar si-ncearca sa fuga in lume fiindu-i cavaler, pavaza si scut, protector si iubitor aliat pe mai departe. Adevarul si dreptatea sangelui vin parca de undeva de dincolo de ratiune si lume si curs firesc, cand Mordred se alatura oastei regelui Arthur venind la curtea tatalui sau care nu stie inca asta, trecand proba vitejiei cu comandantul oastei chiar in sala mesei rotunde la ceas de ospat. Dar alaturatul camaraderiei are doar scopul acesta al uciderii tatalui, chiar daca asta inseamna a o omori inauntru pe mama lui, sora lui Arthur, Morgaine. Implacabilul se intampla cand in batalia unde plaiurile britanice-s atacate de normanzi, Mordred tradeaza patria, tatal si totul dand suport inamicilor si lasandu-si timp pentru inflacaratul gand de a termina cu blestemul asta ce-l resimte. Arthur nu cedeaza usor, dar Mordred ajunge sa-si omoare intai bunica, matusa ei, Vivian, persoana care l-a crescut cea mai mare parte a vietii. Pus in barca si dus pe lac in Avalon de Morgaine,  Arthur primeste izbavirea ranilor din lupta cand sora lui intelege ca domnita a lacului ca Avalonul are nevoie de sceptrul puterii de pana acum inapoi pentru a reechilibra lucrurile odata cu moartea lui Vivian si a lui Merlin, ajuns la capatul puterilor.
Aruncata inspre ceruri, sabia face lumina in lume, alunga norii si inseninarea-l readuce la viata pe Arthur pentru un nou inceput. Ca o cruce loiala careia i-a fost si pe mai departe el si sora lui, o altfel de lady of the lake, nu mistica, ci umana.
O poveste ce vorbeste despre puncte de vedere si despre asumarea lor in fata vietii, decizii ce se intorc si lovesc precum un bumerang, despre traditii si indoctrinari, despre jocuri de culise care nu rezista si in final despre destine incercate ca sa invete, poate, lectia vietii si a vietuirii asa, iar nu altfel. Arthur mai putin, dar Morgaine este cu adevarat Lady of the lake, intelepta acestei epopei despre un trecut zbuciumat al plaiurilor desprinse de continent, sacrificata de matusa ei, dar care este acolo pentru a ierta, ajuta si face ca lucrurile sa nu scape de tot de sub control. Crucea ei e asumata pe mai departe, crucea lui Arthur o reda, prin Excalibur spiritului vechi al toposului si cerul se-nsenineaza. De vazut si de admirat povestea eroinei si parcursul prin acele timpuri al unui om vaduvit de parinti, tata, mama, frate, fiu si nu numai, de o viata in ideea unui rol important la nivel colectiv, pentru care in spiritul vremii, predispozitia, convingerile si traditia precrestina a trebuit sacrificat.

Se7en, sau greseala repetata si pedepse care doar ucid

Se7en este un film in care modernitatii contingente i se aduc in prezentul trait, viu, pasaje si lectii de viata intelese din perspective diferite din vechime. In societatea americana, intr-o mare aglomerare urbana, care nu este nici capitala, dar nici vreo vagauna uitata de lume au loc in decursul unei saptamani sapte crime odioase. Fiecare  aminteste de un trecut in care deciziile personale n-au fost intocmai cele care asupra propriei persoane sa fi avut efectul cel mai benefic si prin insemnatatea persoanei in angrenajul complex al comunitatii sociale in mijlocul careia fiecare a trait. Se aduce in discutie notiunea de pacat si criminalul in serie, un tip putred de bogat, bine educat, dar nebun de legat- dupa caracterizarea sumara a detectivilor care lucreaza la cazul sau o intelege la modul total intransigent, intolerabil si vrea ca opera sa de arta, adica uciderea in serie a sapte cetateni, pacatosi dupa propria-i definitie, fiecareia dintre victime el recurgand prin omucidere la rasplatirea pacatului de care-i acuza pe fiecare-n parte.

Si am avut parte de un obez caruia i-a dat sa manance pana a crapat, un avocat corupt care a impartit dreptatea imbogatindu-se ilegal, caruia lacomia i-a fost pedepsita, un lenes, traficant si consumator de droguri pe care-l tine legat de pat, imobilizat un an de zile si care descoperit de detectivi dupa aceasta data moare la spital indureri, iar lenea sa iarasi primeste consecutia actului admis ca decizie personala, soarta-i da o reactie. Unei prostituate care imprastie boala, doar in ideea satisfacerii unor mici placeri murdare ale unora, John Doe, in traducere Nimeni, in interpretarea magnifica a lui Kevin Spacey o desfigureaza inainte de ultima suflare. In final mandriei frumusetii unei femei cunoscute, criminalul in serie-i taie nasul si-o cioparteste pentru exacerbarea importantei pe care imaginea de sine era mai presus de alta calitate a propriei persoane. Totul pana ca ucigasul sa vrea sa dea nas-in-nas cu detectivii pe care spune-ntr-un final ca-i admira.

Celui mai tanar si neexperimentat intr-atat incat sa fie ocolit de mintea ucigasului, pe care afla si cum il cheama, cand prefacandu-se fotoreporter si mituind colegii politisti ai lui David Mills (Brad Pitt) si William Somerset  (Morgan Freeman) care investigheaza locul crimei intr-una din cele sapte crime cautand indicii care sa-i duca mai departe si sa anticipeze cumva urmatoare miscare a ucigasului, acesta il enerveaza pe Mills, pentru ca asta si vrea si-i ia si o poza, care in final dupa planul acestuia era un indiciu inspre prinderea lui, de care nu se eschiveaza macar. Cand planul e aproape dus la indeplinire, la a cincea crima,  chiar ii va pregati o surpriza. In ziua a sasea cu crime, dupa plecarea la birou a sotului David Mills, John Doe invidios zice el pe viata linistita de familie a sotilor Mills, il inlocuieste conjugal pe David. Asteapta sa fie implorat sa n-o omoare pe  ea si pentru ca poarta in pantece o alta viata, acesta in loc sa fie argument, devine in mintea ucigasa contraargument si apoi cand se lasa prins plin tot de sange, criminalul ii duce pe detectivi in plin desert ca sa descopere urmatoarele victime pe care opinia publica va dori sa stie unde sunt si cine au fost, pentru ca trupurile gasite sa poata fi si inmormantate crestineste,  e argumentul ucigasului, care se preda urmandu-si planul. Ar fi putut pleda prin invocarea nebuniei si astfel ar fi scapat de judecata, pedeapsa fiindu-i nu cea meritata, daca detectivii nu i-ar fi intrat in joc.

Asa ca Doe e condus de David Mills si Somerset intr-o zona desertica dinafara orasului, unde inspre ora 7 seara, o dubita apare ca sa livreze un pachet destinat lui David. Culmea ironiei face ca David sa poarte o discutie cu Doe pe cand Somerset descopera continutul macabru si infiorator in perspectiva lucrurilor pe care el le stie si sa fie informat cu raceala despre continutul coletului destinat lui, crima si implorarea sotiei sale Tracy (Kate Winstlet) si pentru noua viata dinauntrul ei, idee despre care nici macar nu apucase a i-o fi spus si sotului ei…
David nu rezista si-i face pe plac lui Doe, invidia e pacatul meu, furia, ura a ta. Si desi precautile lui Somerset il avertizeaza pe David ca daca va trage, Doe va castiga in tot acest joc necurat si plan diabolic de a arata ceva societatii, firea umana nu poate controla pornirea prima, caci un aparator al legii si ordinii face sau nu compromisuri cand nu e vizat direct de nimic…
Atins devine razbunator si nu-i mai pasa de actiunile sale care contravin regulamentului de functionar in folosul societatii…

Si toate acestea, in ultima parte a activitatii lui Somerset. Un film care imbina psihologia cu literatura si ideile pentru care unii antecesori s-au sacrificat, Milton, Dante, Toma d’Aquino. Un film despre viata dedicata carierei, cum este cea a lui Somerset si o filosofie a cumpatarii aplicata din moderatie fata de o deschidere totala in vietuit cum este cazul aceluiasi detectiv care spune ca se va pensiona si va deveni lucrator al pamantului la o ferma departe de urbanism, unde interesul pentru resurse  si acapararea lor face implicita folosirea brutalitatii agresiunii pentru atingerea telurilor.  Summae theologiae era compendiul medieval al celor sapte pacate pe care autorul, un scolastic catolic le denumea capitale, mandria, ura, depravarea, lacomia, invidia, lenea si avaritia.