Băi, de-ar fi să joc într-un scenariu propus de sponsorul probei din cadrul SuperBlog pentru care se scrie această poveste, cu Bobo și cu Dan Chișu în fereastra alăturată discutând diverse la podcastul Da Bravo!, atunci m-aș retrage pe o plajă din Honolulu, unde soțul cu doar o mână, cea stângă, a unui personaj dintr-un roman contemporan al lui Haruki Murakami gătea și șofa și îngrijea, iubindu-și soția pe care spiritul independent și instabil o făcuse să divorțeze de personajul masculin.
Un trenci gri, ca ăsta de aici https://answear.ro/h/trenci.html să-mi fie de pavăză dacă furtunile de nisip m-or sabla, ca pe avionul în care Dan Chișu povestea c-a zburat spre orient și a avut ceva peripeții peste care nu prea ușor a putut trece, chiar dacă după un mic intermezzo, pilotul a putut așeza calm avionul la sol. Nu citiți și vă mirați sau judecați prin prisma unor precedente ante-logice. E aniversarea lui Albert Budică și folosesc povestea scrisă aici să-i urez de bine la ceas aniversar cu calm, tastez calm, rar și moale, cât să nu ating prea sonor tastele, că doarme Ioana mea c-a lucrat azi-noapte, vântul bate de zici că are conectat un cablu sub-woofer, furtuni mari de vreo 3 zile încoace, ca să vă faceți idee despre ce vorbesc/scriu aici raportat la ce vin pe flux sau la tv știri din peninsulă, mașina trage funcție de unde-o trimite rafala de vânt. Prinzi și ții de-ți bășici pielea palmelor pe volan, rămâne mașina pe trasa aleasă de tine, dar săracele arcuri numai ele știu cum amortizează șocurile la care artificial și nu natural fluctuațiile de calitate a suprafeței carosabile. Băieții care povestesc pe sonor dat încet, abia perceptibil, doar cât să-mi dea impresia că nu sunt numai eu treaz în dimineața asta de weekend când vremea e periculos de ostilă, îmi dau și soluția unei alte destinații despre care să pot aminti pe parcursul poveștii care se face aici.
Acești ochelari de înot pe Answear.ro pentru un Peru de vis și scăldatul în lacuri și râuri ce-și lasă apele să curgă spre poale, nevăduvindu-ți posibilitatea, ba chiar împingându-te cu forța de sugestie și de convingere pe care natura o are îmbiindu-ți vocea pe care ți-o auzi în cap de cum vii în lume pentru prima dată de când ai schimbat marea întunecată în care te formaseși câteva luni de când scânteia de viață care începuse tot poate pe o plajă, într-un pat al unei camere de hotel, unde petale roșii de trandafiri tronau din ușă până la locul faptei unde sărutările s-au ținut lanț și focul iubirii s-a consumat, stins doar temporar atunci și care arde poate încă, să-ți despoi textilele de pe tine și doar goliciunea s-o aperi de peștii micuți care poate c-or înota în același timp cu tine, ei la ei acasă, tu intrusul pentru ei, nu musafirii așteptați. Cascadele cu vaporoasele fante de lumini translucide prin subțiatele înalte căderi de ape ce nu-s lacrimi ca-n versurile albumelor muzicii pop trase de britanicii din Birmingham, Coldplay pe numele lor. Și asta pentru că ochii sunt porțile de acces către sufletul omului, o altfel de călătorie inițiatică, nu de amploarea unui ocol al planetei, dar cu mare simț de lipici la greutatea experiențelor prin care treci, ca un subiect călător ce purcede la plonjarea în conștiință și deschiderea porților dinăuntru. Aia bogăție, nu două poze pe o bancă într-o stație de autobuz unde șoferul a oprit pentru o scurtă pauză de ușurare.
give a little bit more 