Elena era una dintre bunele mele prietene din timpul facultății. Roata morii de timp se rotește și cine ar fi crezut că ne va da așa un prilej să probăm una dintre expresiile ce l-au făcut pe marele filosof britanic Aldous Huxley, trecut în neființă de mai bine de o jumătate de veac, celebru și care cugetări vizau caracterul de surpriză al realității pe care tu ca subiect observator al ei o constați și funcție de propria decizie alegi și cum să te raportezi la ea. Sau, altfel spus realitatea contingentă e de cele mai mulre ori ironică. Așa se face că nemaiștiind nimic de ea, imaginați-vă cum doi foști colegi obișnuiți să tot discute, dezbată, combată chiar, nevorbiți, nevăzuți, dar neuitați, au, desigur ce să-și spună. Mai ales printre străini. Fără anunț prealabil, fără alinierea planetelor, hop și ea, nu de cu zori, dar pe când ne întorceam de la cumpărăturile convenite după întrevederea cu agentul imobiliar, hop-țop, cu poșeta la cotul stâng deschide portiera taxiului și scoate și o fetiță după ea. O recunosc, o salut, ne privește, recunoaște, pare inițial ușor ezitantă și confuză, apoi bucuroasă că printre străini aude graiul limbii materne și facem prezentările și fetele convin să povestim la o cafea. Așa aflăm că fosta mea colegă din facultate a trecut prin filtrul mai dens al viețuirii care pune presiune pe o tânără adultă, proaspăt absolventă de filologie, pe timpul căreia nu a avut nici timpul fizic și de aici poate că și nici predispoziția spre prietenie cu pretenții de viitor alături de vreun băiat serios și merituos care s-o fi făcut fericită și atunci și mai pe urmă și de gura mamei, a lumii sau niciuna din astea două, căci și ea a auzit vocea asta interioară criticând-o cu fiecare zi ce trecea după cursuri și tot singură, doar ea ajungea să-și deschidă ușa casei, casei familiei, a părinților ei, în mijlocul cărora doar s-a trezit viețuind și astfel nu i-a luat mult până să fi înțeles de pe vremea când abia începuse grădinița că viața pentru ea nu e doar ce-și aduce aminte a doua zi despre cum ieri sau azi s-a jucat cu păpușile, ci că de la o zi la alta, așa cum realiza chiar ea, la chiar vârsta aceea fragedă, totul e mult mai complex și zilele nu sunt chiar surori gemene perfecte, identice, filtrul realității arătându-ne azi ceva, mâine altceva, sau poate chiar doar un ceva și noi cei ce vedem dinăuntru și simțim, dincolo de a ne fi limitat doar la văz, percem aceeași realitate în moduri diferite, contextul, dispoziția de moment, plus alți factori conducând poate la asta. Așa aflam acum și Ioana și eu, că Elena, sub imboldul pe care l-a simțit ea ca femeie ce trebuia să fi ieșit atunci, de cum absolvise școala, de sub aripa, cuvintele dojenitoare ce-i tăiau orice fel de elan ce trăia în ea și cu aripile așa frânte i-a fost pe de o parte teribil de greu să mai suporte crunta realitate a vorbelor părintești, nereceptate de cea care era ea atunci decât ca pe critici pe care prin reușita ei limitată de a se fi afișat întocmai cum și ea și părinții ei și-ar fi dorit-o, doar că din rațiuni sensibil și decisiv diferite. Iar obișnuința dialogului, practica vorbitului, arta oratoriei, exersate îndelung, temeinic și roditor la cursuri și seminarii, lucrări și prezentări în cadrul conferințelor tematizate riguros au făcut-o să aleagă să n-aibă de ales, la modul asumat. Să vrea să dispară. Nu oricum, nu ca un eufemism, nu ca un model subiect al numărului de magie executat de iluzionist pe scenă, ci din memoria și realitatea pe care și-o construiesc alții despre persoana și identitatea ei și care, parcă venite prea excesiv și în total dezacord cu propria concepție despre tot și toate, nu-i lasă alternativă. Și pragmatic-metaforic, ne spuse ea, am ales să m-agăț de speranța pusă pe un fulg. Nu, nu de nea, ci de aripă, ca simbol de putere de a decide să schimbi o realitate ce nu-ți place, cu toate datele despre tine, omul care în tiparul și matca lui nu are nicicum altfel schimba nimicul tern în care altfel se îngroapă de viu. Și eu mi-am dorit tot timpul să trăiesc, să pot și chiar dacă e mult, frumos ce vreau, dar greu de obținut, să fiu cutezătoare, fără teama de a nu izbândi chiar tot ce vreau, rămâne important să fi probat drumul spre țel.
– Dar ție, zborul, ideea de avion îți dădeau palpitații numai când pomeneam despre așa ceva, cum să poți tu gândi că vrei să profesezi în sectorul ăsta?
– Ajunsesem în stadiul în care teama de irosire a mea cu tot ce trăiam eu pe dinăuntru, nu pentru ce reprezentam eu altora, să nu mă mai intereseze deloc, dar speram totuși că prin fulgul ăla al aripii de care mă agățam odată bine prinsă, ținută și apoi menținută bine să ajung să iubesc și să fiu iubită așa cum îmi construisem eu ideea despre asta citind și studiind literaturile lumii, nu din mimetism, ci pentru că mă identificam cu prea multe din concepțiile despre lume și viață ale eroilor de acolo, care până la urmă îmi ocupau cea mai mare parte din timpul zilei în care eram trează. Atinsă, deci de aura lui Dacă dragoste nu e, nimic nu e!– voiam cu tot ce eram eu atunci pentru mine, repet asta, iar nu ce eram eu în ochii și cuvintele altora despre mine să ajung acolo, în acel punct. Să iubesc, să fiu iubită, până acolo să zbor spre o lume și o stare de lucruri și fapte unde felului meu de a fi să-i fie mai ușor să se prindă nu ca nuca-n perete, ci mai degrabă ca bandajul de palma închisă în pumnul care încordat și menținut așa să fie acoperit apoi de mănușă înainte de urcarea în ring. Și înainte de auzul sunetului produs de lovirea gongului, să știu că altfel nu se poate, cale de întors nu mai e… Am ajuns la psihoterapeut pentru a-mi învinge somatic teama de zbor, avion, înălțimi, picaj, explozii, aterizări forțate, vezi Hard to die toată seria și drăguțul de Tom Hanks în Naufragiatul, nu că Bruce Willis mi-ar fi displăcut, nu, nicicum, mai ales că nici nu moare și-i mai scapă și pe toți…
– Ajung la vorba noastră de pe vremea când ne luam notițe la cursuri nimerind uneori cot lângă cot în bancă…
– Știu și eu ce-i aia o regie, for God sake, dar atunci basmul, textul, povestea cu versiunea ei mai posibilă, chiar de comporta riscuri mari, mă trâmbița înainte, chiar aia să vreau, le credeam cu tot dinadinsul, pentru că simțeam că nu mai am scăpare, nicicum, niciunde, acolo, așa cum eram până atunci văzută, receptată, în fapt sărită peste, omisă, ignorată…
Așa am ajuns să zbor și să fiu eu cea odată temătoare în privința asta responsabilă de insuflarea unei stări de bine pe durata zborurilor, unele deloc nici scurte, nici fără gropi în asfalt, știți ce zic, ați văzut filme și ați experimentat poate chiar voi turbulențe de parcurs sau aterizări cu emoții și/sau dureri de spate mai apoi din cauza vântului, a vizibilității reduse de la ceața densă, dar care a permis totuși aterizarea din rațiuni de trafic prea aglomerat pentru survolul fără rost și cu rezervorul pe ducă…
Tot așa a apărut Bianca, pe fondul unui sevraj parcă, indus de presiunea ce mi-o puneam singură pe mine, am dorit ca noua față a lumii pe care o descopeream ca Marco Polo și felul în care aceasta m-ar fi receptat să fie cu totul dinstict de felul cum toți ceilalți, ce formau trecutul meu, îngropat odată cu asumarea asta, o făcuseră anterior. Voiam să mă arăt lumii celei noi, în care știam că n-am nicio șansă să mă strecor și să fiu dacă nu-mi abandonez vechiul fel de a fi și așa am început să mă reconstruiesc din temelii pe alte baze și principii, până nu demult complet străine mie, părând mai mult o oarecare, un nimeni ca a fi fost pe deplin eu cineva, diferită de cea de până atunci ce locuia în vechea casă a părinților. Și așa mi-am impus să și vreau să pot crede măcar cu timpul că pot fi, pentru a uita de trecutul ce mă mai ucisese odată nu demult. Nu mi-a fost ușor să trec cu vederea că timpul devine iar marea mea problemă, doar că acum, realizam devine totul mai tragic, pe măsură ce m-apropiam de finiș, de aterizare… Luptam cu mine să pot mereu, să substitui personal lichidat, plecat în vacanțe și nerevenit la timp sau chiar deloc, conform programului personal și agendei de lucru a flotei internaționale, dar asta mă seca și simțeam cum anii mi se scurg pe zi ce trece. Neprevăzut, diferențe de temperatură, de fus orar, babilonie chiar în chintesența etimologică trăită mereu cu fiecare cursă, escală, staționare temporară în orice fel de loc posibil geografic vorbind, dar pragmatic nimeni nu s-ar fi gândit vreodată ca tu s-ajungi pe acolo, multiculturalism, pluridiversitate supraetajată pe toate, dar absolut toate sertarele de posibilități aferente domeniului ei în sine vast, obiceiuri laico-religioase, vestimentare, restrictive, obligatorii, vaste, am simțit că mă pierd…dar nu mi-a păsat așa mult, căci important mi-era drumul și mai ales continuarea lui, căci la un moment dat speram în posibilitatea unei reluări a frâielor în mâini și alegerea proprie, asumată a căii, mai ales în ce privește direcția, sensul și destinația, căci din mine sacrificasem chiar totul, dar orișicât de tulburată, speriată și disperată, nu puteam admite asta gratuit. Trebuia să fie pentru ceva, care să merite trocul ăsta și așa a apărut, cum vă spuneam, Bianca. Trăind parcă piesa Monicăi Anghel, mi-am dat viața pentru-o iubire, care n-a venit la mine, pentru că ce reprezentam eu era vreun ideal feminin al vreunui erou, cavaler, nobil măcar în cuget și simțire, dacă nu în stare și posibilități, ci pentru că pilotul speriat de aversiunile vremii asupra controlului manșei a defulat în băutură de cum am aterizat, eu eram prin zonă, am vorbit, împărțit câteva pahare, cu grade, se înțelege, amețeala, apoi cumulul de temere, furie, bucurie a izbândei sale asupra măgăoaiei pe vreme de risc și sub indicații de la turnurile de la sol incerte în privința fermității, coroborat cu faptul de a se fi aflat în viața personală în mrejele propriilor lațuri în care s-a prins cu fiecare revenire acasă mai târziu ca programul oficial anunțat. Cum ziceam, proximitatea asta, chiar beția lui, m-a făcut curioasă atunci să descopăr pe cont propriu cum mă tot avertiza mama acasă că sunt femei, colege de-ale ei, sau nu numai, care fac, aleg să… și pe dincolo… Nu m-am simțit rău, fizic mi-era prima dată, nu eram nici mândră de mine, nici ironică, sau speriată de moarte că am ajuns să admit să mi se întâmple una ca asta, eu care pretindeam să am cap pe umeri și set aparte de valori carora le eram trup și suflet devotată fără a mă mai putea privi în oglindă și recunoaște, dincolo doar de simțul vizual, mai fiind și alte tipuri de potriviri ce se cereau atent și nuanțat descoperite dincolo de imediatul suprafeței. Dar am înțeles și că dacă protestez, oprisem în vechea Cambogie, Myanmarul de azi, unde dincolo de regimuri totalitare de tip taliban din regiunea ceva mai vestică afgană, acolo khmerii roșii formaseră un mod de viață, încrengătură a felului în car cotidianul ajunsese a fi privit ca firesc de populație, dreptatea nu venea să spună, nici măcar nu se dorea căutarea adevărului, pilonii ce dictau acolo erau patriarhalul Se zice, ascultă, respectă, sa nu ai de suferit, pentru că dacă nu, dispari, pur și simplu, nu rezolv nimic. Și atunci ce legi de drept laic, uman, neutru m-ar fi văzut pe mine victimă a unui abuz? Am știut în schimb să nu fiu nici cârpă, participă de facto, nu oficial cu oprire din salariu la cutuma care chipurile asigură creșterea copiilor pentru multe din femeile planetei, abandonate de partenerii copulatori după instalarea gravidității, înainte de naștere ei nemaidorind decât să aibă puterea de a da timpul înapoi, dar nu înainte de a fi comis-o, ci după, adică s-și sature pofta, dar să uiți de faptul că orice acțiune atrage concluzii și urmări, asta e prostie curată!
– Da’ ne-ai zis vreo două cuvinte! Ce-i cu voi două acum aici? În vizită, excursie, sau ceva mai mult? Tot asistentă de zbor, sau reorientare profesională ceva mai domestică?
– Băi fraților, Ioana, te felicit și mă bucur că v-ați găsit amândoi s-aveți parte de povestea voastră, răspunsul meu e așa: studiez aici arta cinematografică, regie și producție de film la Londra, vine pe fondul unei chemări interioare ce adaugă ceva filologiei, peste care, cu toată baza imaginarului ce hrănește creativitatea, parcă-mi simt mănușa potrivită peste palma desfăcută, e de baseball si fac priză, nu de box să distrug garda niciunui adversar. Am în țară o mică afacere cu stupi de albine ce-mi dau miere în care i-am implicat pe părinți, în parte pentru a-i menține concentrați pe ceva aproape, aici, practic, nu în televizoare cu știri de oripilat, în parte a-i menține activi fără supraefort, cu beneficii care asigură, menține, ameliorează sănătatea oricui. A fi printre albine înveți că doar una e regina, ea e aparte, știe ce și cum trebuie condus stupul, nu te poți doar pretinde fără a avea și responsabilități, dincolo de recunoașterea drepturilor și demnităților semenilor. Te înveți și cu masca pe fața până se învață ele cu tine, apoi și una și alta îți prind bine. Avem acces la resursele noastre decente, cea mai mare parte a producției intră pe piață, circuit închis, târguri mici prin orășelele patriei, iar nu aprovizionarea lanțurilor de retaileri, pentru că produsul autentic va păți la fel cum laptele vacii din curte ajunge la raft, spălat de tot ce e sevă în el și nu procesatorii, cât doar raftul îmbogățit peste noapte. E imoral și nu las asta să se întâmple cu afacerea mea. Am un iubit aici, studiază și el același lucru ca și mine, Bianca are venitul ei sigur, pilotul era prins în divorț, m-ar fi dorit după aceea când enervat nu atât de ce-a făcut, sau inițiat substanțial, că neopunându-mă vehement poate l-am încurajat, dar nu am făcut-o și din teamă și nepăsare, căci eram aproape de consumarea resurselor, un burn out pe bune, nu am dorit sa admit că am valoare de schimb, nu-s obiect, nu mi se arătase atenție, preocupare pentru ce trăisem atunci în Cambogia și atunci de teama unei plângeri pe linie profesională care i-ar fi distrus cariera și pe el ca om, abandonat de soție, mama copiilor lui, deveniți adulți și la casele lor, a agreat o înțelegere mutuală, oficială prin care o sumă decentă intră lunar în contul meu cu destinația precisă viitorul fiicei mele, nu pot spune noastre, pentru că nu și-a asumat-o și l-am înțeles atunci de ce, spera poate ca soția să-l fi iertat cumva, ori, măcar față de copii să nu-și fi pierdut respectul.
– Deci, o mică excursie la Bristol, departe puțin de vacarmul londonez, sau vreo sesiune de filmări, deja? Ha-hhaaaaa-aaaapciuuuuu!!!
– Bless you, Bia! Imediat ajungem la hotel, mami și luăm sirop Plantusin, de-ăla bun din țară, da?
– Ați mai ajuns de curând în țară?
– Nu e cazul, mi le trimite mama, tot ce e nevoie de kit de sănătate, ea se ocupă, tata ține mierea, producție, cules, îmbuteliere, livrări, ea cu tot ce-mi trebuie de la Fares, natural și bun, cum era odată, direct din inima țării din Orăștie.
– Bravo, măi Elena, păi hai că noi te lăsăm cu bine, să poți prelua și apelul care devine insistent, pesemne e și la fel de important, rămâi cu bine și ne auzim cu altă ocazie, poate mergem într-o excursie dacă vreți…
– Desigur…
Articol scris la SuperBlog.
give a little bit more 
2 thoughts on “Scapă de grijile sezonului rece”