Groapa de Eugen Barbu

Dupa ce-am reusit s-o procur, mutand cateva sute de kilograme de carti de pe rafturile bine populate ale unui anticariat din centrul Brasovului, asta pentru ca industria actuala a cartii nu avea printre reeditari si acest titlu la momentul acela, cartea Groapa, de Eugen Barbu, la a patra editie deja in 1969, aparand in cadrul colectiei Romane de ieri si de azi la editura pentru Literatura, am si gasit timpul necesar lecturarii ei, gasind aceeasi bucurie rasfoindu-i paginile pline de viata in textul ei. Tributar devizei ca si grotescul, murdarul, mundanul, greul, uratul, noroiul sunt frumoase si artistice, iar nu doar idealul si curatul, stralucitorul, frumosul, esteticul, scrisul lui Eugen Barbu face ca puntea ce separa istoria lumii timpurilor pe care el o prezinta in cartea sa fie anulata atunci cand de oriunde ai fi tu cititorul iei contact cu textul sau.

Dincolo de arivismul al carui exponent principal este olteanul intreprinzator Stere, care-si face carciuma langa groapa de gunoi unde incep sa se aciueze pe langa caini si cativa oameni muncitori in cateva dughene la inceput, cartea graieste povestea vie a unui Bucuresti in formare, unde saracia si bautura data pe gat dupa o zi de munca de pe urma careia tot n-ai decat of si amar se-nmanuseaza si cu jaful si caftelile, cand si cand amendate de ordinea sociala cu tentative punitive de a restabili o dreptate sociala a pagubitilor initiali, caci banda lui Bozoncea are recruti mai mereu, se muta de colo-colo si aduna tot ce prinde de unde poate, bate, ciupeste, omoara, iubeste si sterge urmele. Zavaidoc le canta oamenilor cu dare de mana ce-si iau masa la restaurante si totul intr-un cadru autentic, viu, pestrit ce-i drept, dar unde-si poate gasi unicitatea ceva, caci la-nceput nimic n-a fost si cand a-nceput sa fie, prima data a fost intai ceva, apoi ce-a urmat a fost un produs amestecat si derivand din primul ceva pana incoace, cum ar zice-o cineva. Si, pe buna dreptate, Groapa abunda de zbatere, iubire consumata pe furis si pe interes cum s-ar mai zice, de fatada, e foame mare, alinata la cate-un pahar sau mai multe, cand si cand alinata si de cate-o zicere cu talc sau nu, dar rostita langa un contrabas, xilofon, acordeon si o vioara care plange pe umarul unde arcusul maestrului de-o atinge cu simt artistic innascut face si ca vocea tanguita sa capete accente kathartice pentru care uitatul dorului si jalei se plateste bine.

De citit si redescoperit o lume a anilor acelora, de facut si comparatii cu realitatea actuala si cu invatarea unor lectii pentru viitor, ca de pilda acelea ale tolerantei si convietuirii, apropo de libertatea expresiei si de conjugarea unor amestecuri socio-culturale care au produs si demografic, social, dar si cultural ceea ce avem astazi ca reprezentare a noului, un atunci replamadit, in fapt. Cutarida lui Eugen Barbu e asimilabila azi Giulestiului Bucurestean, prin insasi densitatea lui demo-culturala un amestec colorat si liber.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.