Jurământ de rătăcire de Ana Barton, cu regăsiri și soluții de mers mereu înainte, nu drept, ci mai departe

anabJurământ de rătăcire, proaspăt lansat la om, așa după cum autoarei îi place să spună, eveniment cultural găzduit de librăria Humanitas de la Cișmigiu, bulevardul regina Elisabeta, nr. 38, sâmbăta trecută, a Floriilor, în zi aflată sub semnul biruinței sfântului pe care calendarul creștin îl sărbătorea atunci, marele mucenic Gheorghe, este o carte ce vine spre tine cititorul și te conectează la lumea intimă a actului facerii cărții, autorul având stilul acesta, calitatea, meritul, darul, talentul, optica prin care interacționând cu receptorii muncii sale de maniera asta, rezultă înapoi un semn de conviețuire pe seama actului artistic, numitorul comun al celor două categorii, artist-autor și public receptor. Ca specie, proza din Jurământ de rătăcire (editura Herg Benet, București, aprilie 2016) o face pe Ana Barton o povestitoare cu multe simțuri artistice ascuțit dezvoltate, unde atributul de ascuțit echivalează cu o recunoaștere academică într-un domeniu științific de cunoaștere specific umană, cartea aici de față este un roman. Ce iese din felul original tare de a aduna cuvintele unele lângă altele, face din plămădirea textuală o asumată șlefuire de cuvânt pus în slujba semnificației cu marele scop atins la Ana, de a face apt cuvântul nu doar să descrie, să imagineze până chiar la a-ți ancora lumea în care pare că te vei pierde, de stâlpii de nădejde de care pui mâna și te ții bine așa încât să vezi și să trăiești povetea cărții mai departe de stadiul la care ai ajuns deschizând-o, până la finalul ei, unde odată ajuns, răsufli ușurat de un destin pe care l-ai apucat palpabil trăi, căci nivelul de intensitate a firescului pe care textul Anei ți-l oferă în paginile scrisului ei descoperă cititorului cea mai intimă esență a ființei, asimilabilă altor formulări de genul celei mai bune reprezentări, variante a unei persoane, sau identități. Roman, așadar, că asta doream să apuc a spune despre Jurământ de rătăcire mai devreme și evident asumatu-mi-am asta cu nereușita, o scriu acum și continui așa: cu puternice valențe (auto)biografice, cartea sondează cu și mai multă precizie decât Dostoievski la vremea lui orizontul interiorului ființei umane, cel analizat și răsanalizat de diferitele câmpuri de cercetare științifică și despre care, firește comportând mecanisme și ustensile diferite de analiză tipică fiecărei direcții de cercetare, medicina spune ceva, când vine vorba despre a-și proiecta atenția asupra trupului, căci dinspre ramura ei mai puțin vizibilă, palpabilă a ființei umane, direcția psihologică trasează alte rezultate unghiului de proiecție asupra aceluiași om, asta ca să nu mai pomenim și de alte optici. Și totuși, ce pare a le aduna oarecum laolaltă pe astea două pomenite anterior, credința creștină, atât cea a preoților care păstoresc în bisericile lor destinul enoriașilor din același areal topografic, cât mai ales tradiția purtată din generație în generație de la mamă la fiică și de la tată la fii, cea care poartă un set de reguli și de practici de la care nici tradiția și nici invadarea firescului între oameni de care se face poate astăzi vinovat modernismul societal care dezbară parcă omul cel mai mic și mai sincer din fiecare individ și-l transformă pe negândite într-un aproapeom, o asemănare forțată doar de împrejurarea aparenței să pună semnul egal între un A FI înțeles îngemănat aparent (înfățișare) și efectiv (esență, naturalețe, firesc). Ana Barton, omul, artistul, care joacă pe scenă, interpretând roluri în piesele în care distribuția o includ, dar este și mamă cu normă întreagă și care și scrie și o face într-un fel aparte face o disecție a ființei umane, fără a folosi alt bisturiu, decât cuvântul. Cuvântul, arma artistului cu memorie de turmă de elefanți, mici, mari, vechi și noi deopotrivă, e ancorată în Jurământ de rătăcire nu doar în esența interacțiunii personale din toate etapele vieții, rod al unei memorii vii și apreciate ca fidele cu o succesiune cronologică, liniară pe axa temporală, ci e plămădit, el – cuvântul să grăiască și doar de e scris pe foaie și cititorul nu citește cu voce tare, nu-l pronunță în eter, ci-l internalizează și se hrănește cu seva lui atotsuficientă pentru doza de nutrienți pentru inimă, suflete și minte pe care și cititorul o așteaptă de la carte atunci când e conectat la ea, lumea din pagini, de după coperte, unde-și dă întâlnire la orice oră din zi și/sau din noapte cu instanța auctorială. Fără a contrazice autoarea, cea care are un punct de vedere ferm în ceea ce privește actul scrisului, a calității pe care poate prea ades astăzi față de alte dăți cunoaștem o inflație de presupuși scribi, ce nu și-au primit nici aprobarea sacră a cititorilor, nici pe cea a unei instanțe avizate a criticii profesioniste (sunt totuși azi – și nu de prea de curând, ci de ceva vreme- ape tulburi în lume și-n lumea de la noi în multe aspecte ale coexistenței sociale care afectează cultural și această ramură a vieții culturale, scriitorii, asociațiile lor, conducători ai ultimelor categorii, ajunși peste noapte în pofida unui trecut profesionist, de nerecunoscut prin opticile lor care le afectează nu doar felul în care sunt azi percepuți, cât mai ales pun la serioasă îndoială seva ființei lor din perioada în care s-au făcut remarcați și aici ajungem la apariția incertitudinii, nesiguranței, indoielii), Ana e un om autentic, sau o femeie vie, așa cum asumă că această remarcă primită la teatru o iubește ca pe un dulce compliment pe care femeia din ea îl poate primi ca urmare a felului în care ea se dedică zilei, lumii, vieții, muncii sale care presupune interacțiunea cu ceilalți, este o scriitoare (respectând adevărul și prin adecvarea denominativă la gen), fără doar și poate, menite a face fumuri, sau spume de nervi, sau draci. Scrie bine, asumat, decența cu care nu din lipsă de încredere în ceea ce privește rezerva de potrivire la felul ei de a fi și la felul cum înțelege și poate face expresiv ea cuvântul scris nu apare dinăuntrul ei, ca ceva maladiv, ci ca pe o linie ce o vrea artista trasată între certitudini probate de titluri, critici avizate și public, iar nu notorietate discutabilă, sau popularitate în cerc restrâns doar la rețele virtuale de socializare, sau proximitatea geografică a domiciliului personal, lucruri ce pun serios la îndoială de altfel calitatea disputată de Ana Barton, prin prea dizgrațioasa ușurătate, invalidată de timp și public, sau profesioniștii domeniului, sau chiar mai rău, deloc probată de vreuna dintre aceste instanțe care contează. În toate aceste complexe aspecte ale viețuirii, omul Ana Barton este reconfortată de perpetua plămădire a ei, a opticilor sale – sinonime cu crez asumat, educație, descoperiri și re-descoperiri care nu refundamentează total setul de optici comportând crez și practici ce-l respectă vădit pe acesta din urmă, iar felul în care vocea autorului-narator din romanul (auto)biografic răzbate în fiecare dintre cititorii cărții, nu este decât cea mai mare si certă, pentru că e și probată de cititor, dovadă ca scrisul ei nu doar că ajunge la cititor, pentru că acesta intră în librărie și cumpără cartea, dar ajunge apoi deschizând-o să intre în lumea conturată de autoare și sa iasă din carte, odată cu finalul parcurs pas-cu-pas al cărții nou, revitalizat, bine cu sine și bine și ca optică prin care se raportează la exteriorul în care toți ceilalți sunt automat incluși. Asta face romanul care nu prezintă, chiar dacă o face pătimaș, cert, sincer și asumat, pierderile, rătăcirile pe care ca om ce ești, cu tine, cu sine, cu toți ceilalți prin timp, lume, viață, locuri, tradiții, chipuri și practici diferite, doar o temă ce nu e nici dificilă, complexă da, nu și greu de interacționat cu ea din oglinda paginilor cărții în care deopotrivă citești romanul Anei, poveștile lui Nică Apetrei din Amintirile… lui Creangă, nu ale celor de la 3S-E!- simți că traversezi chiar Ulisele Joycean, te apropii de Marcel și ale sale Căutari ale timpului pierdut proustian, dar și, mai ales spre final când aura riscului comportat de rătăcirile din titlul cărții capătă lumina aerisită a mirosurilor de bici, ud, curat, a prafului cald de pe birou și de pe dulap, sau vitrină, a ierbii, proaspăt udate de robinetul uitat pesemne deschis de norii bosumflați, sau recent cosite, uscate și aerisite și de soare și de pământul care n-o-mbrășișează strâns să crape, ci delicat și cu libertatea neatingerii de felul în care Limba salvată a lui Elias Canetti (scriitor cu cetățenie britanică, născut în Bulgaria, cu origini sefard(it)e, ce-a ales să scrie în limba germană, laureat al premiului Nobel pentru literatură în 1981) te face să te apropii de text, să intri în poveste și să ai curajul de a o trăi viu și autentic chiar atunci și acolo în timp ce cartea o citești, fără a avea vreo clipă preocuparea riscului la care totuși te expui, schimbând cumva ordinea evenimentelor din povestea în care intri. Autorul crede în tine, cititorul său și tocmai aici stă calitatea mare a călimarei care umple rezervorul stiloului ales de autor când începe actul scrierii cărții. Metafora rătăcirilor din carte ni se dezvăluie treptat și cu tempo dozat nici să șocheze, dar nici să plictisească, iar clapele pe care le atinge subtil și cu o grație care îngemănează și simțământul multidirecționat de Ana Barton, așa încât organele sale răspunzătoare de aceste funcționalități retapetează pe fundalul cărții o reechilibrare a meritelor pentru care, ca oameni suntem azi recunoscători radarelor noastre ce ne păstrează bine ancorați în mediul pe care-l împărțim ca un dat, nu ca pe o alegere ce ne-a fost cerută nouă de către cineva, cu toți cei din jurul nostru. Simți ca cititor ce a parcurs Jurământ de rătăcire și prin miros, pipăit/ atins, pus mâna – dar nu pe unde nu e cazul!- auzit, intuit altfel decât doar cum erai obișnuit s-o faci subordonându-și senzorii funcției vizuale, plăcându-ți doar formal, nu și în esențe, prezentarea mâncării, vestimentației cuiva, felul cum arată omul care cântă un hit ce-ți place, iar nu aprecierea muzicii ascultate să fie reperul. Și dacă de prea demult poate la nivel al conviețuirii, arta, cultura, mass media, și interacțiunea asta multidisciplinară face ca organul vizual să fie cam premeditat și cam fără o validă justificare bine argumentată avantajat de soartă, căci lui îi destinăm cuvinte-imagini, cuvinte-dorințe imediate ce comportă preluarea vizuală a mesajului, Ana Barton repune un merit echidistant între funcții trupești răspunzătoare de buna integrare a individului în mediul de viață, percepții, recepții, contact, interacțiune și fel de a o percepe așa încât să nu se nască prea abrupt sentimentul dislocării, înstrăinării, pierderii de sine pentru că, ce să vezi, mediul e cel la care n-ai cum te adapta sub niciun fel. Nu există așa ceva, iar Jurământ de rătăcire, face din ultima porțiune a titlului o teză de argumentație, învăluită artistic, prozaic, descriptiv și captivant și prin tehnica de construcție a dialogurilor ce refundamentează parole-ul, înviind termeni naturali practicii limbii în arealul mai restrâns al vieții vii și ferme de la țară, acolo unde de altfel s-a născut chiar viața, nu doar omul și societatea, care între timp s-a modernizat, s-a dezvoltat economic, s-a cam pervertit prin complicare și s-a urbanizat, rupând o legătură a omului cu natura, cu tradițiile și cu mediul său, odată cu mutatul la oraș, unde nu doar stilul, sau agenda personal-profesională mai încărcată și mai complicată devenindu-i viețuirea omului, omul n-are cum altfel să fie decât schimbat de cum era el odată, ci seva lui tinde prin multe interacțiuni cu noul, să accepte și involuntar influențe de care mai târziu greu se mai dezice, chiar de constată că nu-l prea reprezintă întrutotul. Citind-o pe Ana Barton cu toate rătăcirile despre care mă informa chiar în ziua lansării oficiale a cărții la om, în librăria Humanitas de la Cișmigiu, am experimentat o re-trăire a filmului Avatar, apropo de organe de simț responsabile de funcții prin care ca indivizi ne păstrăm echilibrul în mediul biotic, iar sinestezia pe care ca modalitate artistică ea o camuflează cu mult fler sub aura narativității vii sub toate vocile unui personaj-narator care-și pune viața pe tapet cu o naturalețe nemăsluită de nimic, nici de vreo temere sau prejudecată, nici socială, nici profesională, nici de încălcare a vreunui set de valori asimilabile vreunui rețetar dintr-un canon sau tiparniță literară, nimic din toate astea nu ne-o relevă altfel decât așa cum e, în toate ipostazele deodată, sau pe rând omul cu caracterul de Om, simțitor, artist înnascut sub toate formele sale de manifestare publică, indiferent care ar fi terenul de joacă, scena, foaia, covorul pentru dans și/sau altele, toate câte sunt. Prin romanul acesta am descoperit o lume, un univers, autentic, teribil sau monstruos de interesant, atrăgător, nu prin aura curiozității animate de inedit, ci de felul de a se arăta, de intensitatea arderii flăcării interioare ce nu e flamă, sau explozie, ci o sumă a celor două, cel puțin, calculată nici eu nu știu prea bine după care formulă matematică, asta pentru că da, mediile sunt mai multe și nici eu nu m-am situat într-o prea apropiată postură față de cifre și de numere, sau de operațiile cu a lor categorie. Ce e cert, e că frustrări, demoni, temeri, frici, căutări, disperări, toate ca optici de situare la un mediu predefinit eului care-l experimentează, se asumă, înțeleg, devoalează și la capătul căutărilor apare vocea celei mai sigure părți din toată complexa alcătuire a unui om, iar ea comportă dozaje de: voință, vreri multiple, pasiuni, talent multidirecționat fără a ostenta prin nimic, crez și mers mereu înainte cu fruntea sus, nu ca lipsă a unei alternative la o continuare dezirabilă opticii tale și acceptare a impersonalului Asta e, n-am ce face! Toate astea pe care le-am descoperit eu, plus, sunt sigur de asta, că mai sunt și altele o descriu pe Ana Barton, care scrie nu doar cu stiloul pe hârtie și așa-și naște romanele, scoțând ideile pe care le poartă mereu în cap, fiind în perfect acord idei-minte-gândire-analiză discursivă-supapă de transmis dinăuntru (din om) – afară (pe hărtie) lumea care o frământă pe omul Ana până ce nu iese de acolo și devin cuvintele prin ele însele, dar și prin topica lor poveștile și romanele cu semnatura ei. A fost o zi specială, cu încărcătură simbolică, nu doar prin biruința înscrisă în tiparul mentalului colectiv perpetuat de sfântul Gheorghe, ci chiar de atunci și dezvoltat ulterior parcurgerii textului cărții până la finalul ei, care asigură o promisiune, dă o certitudine reconfortantă, că zbaterea asta, focul acesta artistic roditor va arde pe mai departe pentru că e purificator și pentru instanța cotidiană a fiecăruia dintre noi, deopotrivă experimentatorii aceluiași mediu de viață, cu existențe la care ne raportăm diferit din multe perspective, fără a face din acest tip de diferențieri vreun pact cu intoleranța, ori lipsa punctelor de tangență asupra opticilor comune pe care le-am trăit poate cândva în decoruri asemănătoare.

falii

combinata firea omului c-o lata
prelungire de sfanta intalnire de linii
drepte-n aparenta punctului de vedere
cu care
ingaduitor prea mult cu decorul
nu se descopera esenta
care-i chiar sub ochi
prin definitia scurt-precisa
a vederii ce postuleaza privirii
in fapt doar un stadiu incipient
al unei vointe trecute-n actiune.
cifre trec si tot ele si zboara
de pe o retina-n cerul altuia
si tot asa pe mai departe
circuitul asta se repeta-n voie
ca nu e nicio bariera
cazuta sa fi stanjenit vreun scop
precum asta.
si-atunci cand se strecoara
sunet, glas, nota sau chip
dinauntr-nafara nu e bai
ca viceversa ce se nimereste
poate unde si cand
n-ar mai fi cazul
descumpaneste.

nargiz

nevrednica de orice fel de mila
ingrata malitiozitate gratuita
afisata cu ostentatie crasa
da-napoi pana si primavara
de la a mai veni zburdand
asezandu-se la timp in locurile in care
si-n alti ani se-arata bucuroasa
de primirea ce i se oferea.
nici ca se mai schimba moda
o stie mai clar
chiar si oricine
ca oricata-ntelepciune-ai deborda
metamorfozele-s inevitabile
si chiar nimic nu mai trebuie sa fie
uluitor, cand posibil devine
probat pana s-imposibilul.
martisoare la purtat
cu fundita si foisor cu patru foi
s-aduca si el noroc
ca-mbulzeala focului din piepturi
se vede clar de la o posta
da mult pe-afara

Basme si povesti pe viu!

Cand s-au cunoscut prima data era pe cand el ajungea sa urmeze acelasi liceu unde ea invatase deja de doi ani cand transferul scolar determinat de schimbarea domiciliului familiei lui, l-a purtat in capitala in doi timpi si restul miscari. Orasul mult mai mare, el un singuratic atras de plimbarile pe seara in preajma padurii, de unde aerul curat de munte-i invada toracele intr-o placuta si benefica simbioza i-au facut primele zile de acomodare cu noua scoala populata de multe fete total straine si de care se simtea mai mult exclus decat ajutat sa se regaseasca intre zidurile noii institutii, o vesnicie. Greu de indurat si tot timpul pret de o saptamana a rememorat clipele in care-i venea sa nu mai mearga deloc la scoala.

Pentru ca-i lipsea acea ancora prin care scoala noua si colegii complet straini felului sau de a fi. Dar si cand a gasit-o, apoi totul a reintrat intr-o normalitate evidenta, iar cand vine vorba despre evolutie in cazul adolescentilor, o schimbare in bine in traiectul vietuirii unuia e de fiecare data prilej de mare bucurie. Metamorfoza n-a trecut neobservata nici cand Doru si a lui prietena Viviana au amanat revenirea acasa dintr-o excursie cu scoala si profesorii lor undeva la inceputul verii, dupa sarbatoarea pascala, iar cand in sfarsit s-au mai si prezentat ambii la clasa lui, fiecare, doua zile mai tarziu, lumea s-a felicitat pentru faptul de a fi reusit ca din cadrul grupului, miorita ratacita sa fie gasita de lupul ce nu se acomodase inca marelui grup si ca ambii au ajuns bine si teferi inapoi si chiar si in banci, atenti la ore. Caci dupa ore imparteau mult timp impreuna, cand acasa la el, cand la ea si cand cursurile liceului erau pe terminate, la balul majoratului el i-a cerut acordul in privinta construirii planurilor comune prin lume si viata, oferindu-i ferm inelul de logodna, anuntandu-si viitoarea sotie de pe atunci de faptul ca viata lui fara ea in decorul sumbru al zilelor n-are niciun rost.

Drumul lor impreuna continua si azi, sunt parinti pentru a treia oara deja si ori de cate ori e cazul pentru ca onomastica ori aniversarea zilei de nastere a vreunuia dintre cei doi care nu mai sunt bebei, tati si mami reintra si ei in universul fascinant al copilariei, apeland la serviciile profesioniste ale echipei de tineri animatori de pe siteul www.paradisulpersonajelor.ro pentru ca povestea si farmecul trairii sale pe viu printre oameni mari costumati asa cum scrie in cartea cu povestea in cauza sa fie cel mai frumos cadou pentru primii ani de viata, iar mai tarziu vie amintire de viata care formeaza caractere frumoase omului care se coace. Pentru Carina, cea mica, o bebelusa care inca necesita alaptare, fiind abia in a doua luna de cand a vazut lumina zilei, mami are grija ca somnul puiului ei cel mai mic sa fie linistea intregii case si intregii scari de bloc. Nu de alta, dar are o voce, de se-aude din Bucuresti pana-n … hat departe, alegeti voi o localitate si-o veti auzi cum isi exprima ea, nu prea bine articulat, dar sonor, nemultumirea!

seara de mai

ne-ntalnim sambata seara
sub balconul tau
ca nu mai ploua
stau proptit cu capu-n frunzulite
mijite timid pe doua crengute
incapatanate sa asceanda
spre azurul brazdat de dare
ale unor reactoare
ce transporta visuri peste mari
si tari, oceane si mai multe
predeterminari in sticla
ce duce scrisoarea
fara destinatie
si scrisa cu sangele deschis
al venelor invinetite de zgariatul pisicutei
care toarce uitandu-se la desene
lesa-i aruncata sub calorifer
trofeu sonor se pierde-n multime
noroc e ca jucaria da din coada
si nu se cocoata
pe craci si fuste
ca sa rupa firul
strampilor purtati pe tocuri
ca un pinten la o cizma
din vestul desertic
unde pusti si cai
tutun si tagadam
fursecuri si bomboane
sunt de poveste ireala
antene sunt urcate si mai sus
sa prinda cu lejeritate unda
barza se simte urmarita
si cuibu-si muta mai cea
cand oul va coace-n tacere
si coaja de caju va disparea
aripioarele intinse vor zbura
cand timpul se va lasa
pe vine
iar chitare vor vibra-ntre degete
urechile pe dupa care unduite
colorate suvite de plete
deborda de transparenta spumoasa
a caderii lor pe spate
ascultand urechea inimii poveste
melodia de iubire
ce pianul o rosteste
atingand punctul acela care
sensibilitate-n coarda lunga
se numeste si iubirea-l indrageste