Nunta in cer de Mircea Eliade, sau perla desertului fiintarii

Nunta in cer, roman al debutului maturitatii literare a lui Mircea Eliade, editura Cartex 2000, aparut in Bucuresti in anul 2003, spune povestea iubirii. Sentimentul unic prin simtamant si traire, destinare spre obiectivarea simtamantului intrupat in persoana ce raspunde atitudinii iubitoare este prezent in roman din perspectiva masculina, dublata am putea spune in oglinda.

Nu onirica, prin amintirea obiectului ce reflecta asemanari mai puternice prin sugestie decat o mie si unul de cuvinte, ci oarecum asemanatoare, printr-o oarecare simetrie a unui destin prefigurat de ambele povesti traite si expuse la o partida de vanatoare unde ambii protagonisti, atat boierul Hasnas Barbu, cat si scriitorul Mavrodin iau parte. Ambele figuri masculine traiesc nu in ordinea cronologica a expunerii povestilor fiecaruia, ci invers, povesti de dragoste asemanatoare dar si diferite dupa felul in care ele s-au terminat fara a se concretiza. Obiectivarea iubirii fiecaruia dintre cei doi barbati a fost, aceeasi femeie, pentru Mavrodin Ileana, care a devenit iubitul ei, la ceva timp dupa ce Ileana nu a mai fost iubita lui Hasnas, care o chema Lena, intocmai cum si-o amintea strigata de catre matusa ei Emilie, in trenul care-l aducea pe el in misiune militara in Moldova, in urma cu 8 ani inainte de a o fi redescoperit in casa amicei si amantei sale, Clody, in buricul Bucurestilor anilor interbelici, cand capitala mustea de desfatare si dezmat convivial in ceea ce poate fi definitia exterioara si facila a unui mimetism social comportamental dupa mai marea si invatata cu astfel de moravuri capitala europeana, Parisul.

Atractie, joc al fanteziilor si dorintelor ce frizeaza si erotismul bine diluat fara a atinge patima carnala cu atata pornire nesatioasa cum se petreceau lucrurile in cadrul petrecerilor si reuniunilor din casa Clodyei, ne-o prezinta pe tanara inca adolescenta Lena, moralmente si intelectual mult maturizata, desi din curba incertitudinii formatiei studiilor sale nefinalizate nu se poate spune ca o coerenta intre dorinta si realizare exista benevol de la un capat la celalalt. Dar, razboiul intrat de foarte devreme si in familia ei, pericolul mortii si necesitatea apucarii caii pribegiei din calea sfarsitului odios al umanitatii odata ce omenirea recursese la razboire pentru a-si regenera promisiuni si acorduri, tratate si consensuri politice pe termen mediu si lung, strainatatea, lipsa unei stabilitati a caminului si a familiei au cufundat-o intr-o stare letargica de ipohondrie, din care doar sufletul a incercat sa mai iasa treptat-treptat cand alegea sa vrea sa devina artista. Intr-o asa lume, intr-o asa experienta autentica de viata, vitregia soartei din copilarie si apoi necesitatea adaptarii pe parcurs au invesmantat-o pe Lena matusii Emilie intr-o femeie pentru care a iubi pare sa fie definitia imposibila a unei impliniri spirituale in viata.

Asa ca atractia sa pentru barbatul acela inalt care o ajutase in aglomeratia trenului cand se pierduse de matusa ei, care o sarutase ocrotitor si parinteste pe frunte in semn de intarire a gestului sau prin care oferea adolescentei Lena gazduirea in biroul prietenului sau de la gara de cale ferata pana ce urmatorul tren i-o va fi adus pe matusa Emilie, acum dupa mai bine de 8 ani de la acei 15 cand se pierdea in trenul din Moldova, pe care-l vede regulat la intalnirile frecvente seara la domiciliul bunei sale amice, o gazda si amfitrioana binecunoscuta cercurilor notorietatii spumei sociale formate din politicieni, liber profesionisti doctori, avocati, notari, intreprinzatori privati, are in carte graduarea inspirata a autorului. Una face si alta lasa sa se inteleaga si Lena si Hasnas, alta simte fiecare pentru celalalt in schimb, dar nu o si arata. Pana cand, intamplarea, sau buna informare a Lenei cu privire la obisnuinta curenta a boierului de a calatori unde si cand in strainatate, ii readuc pe Lena si boierul Barbu in acelasi tren cu destinatie occidental-europeana. Lectura-i un alt bun prilej de conversatie, la fel ca atunci in acel tren spre Vaslui, cand gradatul roman din armata Frantei avea misiune in Moldova, iar cuprinsa de lectura Annei Karenina, tanara Lena, ce vorbea o franceza impecabila, pierde contactul cu insotitoarea ei, matusa Emelie.

Ajung sa formeze un cuplu si dupa ce convin sa vada impreuna acelasi oras italian si dupa ce impart, din doua camere diferite, acelasi hotel, nu mare si important, cum spune Lena. Dupa ce consimte sa i se daruiasca boierului, Lena se teme sa mai traiasca aceeasi poveste de viata, in care i se pare ca mirajul indragostirii s-a perimat si ca o convietuire sub acelasi acoperis poate deveni monotona, cu toata faima masculina de cuceritor al aceluia pentru care-si deschise inima si sufletul, gasind loc si timp in viata ei si pentru un alt nivel, superior de placere si multumire. Casatoria a urmat s-o provoace si mai mult pe Lena, dar dincolo de a se regasi pe sine in ideea de cuplu in calatoriile dinafara tarii, Lena nu poate suporta sa intre in jocul rolului de femeie de societate, sotie care isi insoteste sotul la diversele sale reuniuni sociale. Iar cand Lenei i se aduce la cunostinta ca sotul doreste sa aiba copii, ideea ca iubirea care i-a legat nu e sacra si multumitoare prin simtamantul in sine, ci pentru a rodi si a transforma pe celalalt, trupeste si moral, doar pentru ca asa ar cere-o anumita obisnuinta inradacinata genetic prin ideea ca femeia trebuie sa duca viata mai departe, Lena pierde o parte importanta din crezul sau, acela pentru care a fost gata sa consimta sa se lase iubita pentru ca intelegea usor iluzoric, ca exista o reciprocitate a felului in care persoana celuilalt starneste transformari in forul sau interior.

Or, la prapastia intre a fi utila mai mult decat a fi jumatate spirituala si a face din iubire nu doar acuplare sexuala cu rod, ca asa ar cere-o normele societatii si cursul presupus firesc al existentei, ci o stare si-o dispozitie din care afectiunea sa fie atributul simtamantului starnit in cel care iubeste de lipsa persoanei pe care o iubeste, cu alte cuvinte a constientiza ca barbatul caruia i se daruise doreste sa aiba copii pur si simplu, mai mult decat a o iubi pe ea pentru ea si felul ei de a fi, iar stilul acestuia de viata tributar si celui profesional o pastreaza inafara sferei de confort interior, Lena alege divortul si resemnarea unei uitari de sine. In cronologia textuala insa, povestea iubirii sale pe care Mavrodin i-o impartaseste camaradului sau de vanatoare, ne releva o Ileana, aducand aminte de Cosanzeana basmelor romanesti, cand in dubla ipostaza personaj scriitor al unui scriitor ce-si incepea maturitatea unei cariere stiintifice prodigioase, detaliile gingasiei, apanaj al unei fragilitati trupesti, cuceresc inima unui om obisnuit sa observe, clar, atent si apoi sa scrie. Iubirea ce se infiripa intre Mavrodin si a lui Ileana e dusa in text pe mai multe directii care explica intr-un final nu greu de anticipat si finalul, imposibilitatea firescului unei astfel de iubiri. Pe de o parte e vorba despre Mavrodin si Ileana, oamenii ale caror trupuri se cunosc iar sufletele descopera detaliile mirajelor care-i atrag si pe unul si pe celalalt inspre mister, iar cunoasterea celuilalt, din discutii, apropieri, dans, in care atingerea e traita la maximum de intensitate, iar apoi si trupeste le dau senzatia amandurora ca nu pot trai unul fara persoana celuilalt langa sine.

Dar, cand dincolo de admirat, fascinat si cucerirea misterului prin inlaturarea pas-cu-pas a fiecarei foite care-l pastreaza, apare concretetea evidenta a faptului ca in munca artistica, devotamentul auctorial tradeaza orice alta mare iubire incarnata in persoana umana de sex opus prin nevoia de a se insingura, de a uita de sine si de atributii pentru a fi apt sa compuna, Mavrodin preia din reticenta Lenei in relatia ei cu Hasnas. Acum, cand Ileana parca pentru a-si incalca convingerea ca iubirea nu e obligatoriu o implinire daca rodeste plasmuind vieti si marind familia, poate pentru a se feri de alta insingurare, sau alt sfarsit de relatie in care nu s-ar mai vedea chiar poate deloc pe sine, este cea care preia dorinta lui Hasnas din relatia precedenta si-i cere lui Mavrodin implinirea sacrei misiuni feminine, pentru care ea este gata sa probeze daca este chiar asa si daca sentimentul de a fi mama si copilul din brate ar face-o realmente fericita. Mavrodin, in schimb, artistul indragostit parca pe veci de munca lui de creatie stie ca rodul iubirii sale celei prime este scrisul si literatura si obisnuinta asta nu-i ingaduie sa se lase intrutotul devotat, in sens de captiv unei casatorii si unei vieti de familie ce ar presupune calitatea de parinte. Precautia Ilenei, in a doua sa relatie venita dupa ce ea tocmai se vindecase dupa deznodamantul primei si adevarate mari iubiri, singura de pana atunci, devenita imposibila, ce-i spunea lui Mavrodin, pentru ea – Andrei, gandeste-te bine ce faci, gandeste-te bine… anticipeaza destinul uman al unei iubiri pentru care nu importa concretizarea sentimentelor in viata dusa mai departe, traditional, mai mult ca impartasirea reciprocitatii unei stari de fapt ce-l are pentru unul dintre iubiti prezenta si lipsa prezentei persoanei celuilalt alaturi.

Nunta in cer este astfel inteleasa ca formularea unui titlu ce ar trimite perceptia textului romanesc doar prin amplificarea apelului la o neputinta de simtamant desavarsit, impartasit intr-o iubire intrupata de conditia umana. Si de aici, romantismul liricii europene cu finalul prea bine amintit de Eminescu in a sa Floare albastra: Si totusi este trist in lume, conduc romanul eliadean intr-un con de insuficienta acoperire la nivelul mesajului pe care-l transmite cartea. Nunta in cer, cununa doua firi, doua suflete in sentimentul pur al iubirii, unde din perspectiva lui asupra evanescentei ei doar tusurile fine dau concretetea si imboldul propriu-zis al unui intens simtamant, pe cand in viziunea ei asupra lui a fi plasmuita ca imagine a perpetuei regenerari, sursa de inspiratie si oaza de liniste. Viziunile de un pronuntat caracter oniric neredundant intr-o suparatoare intensitate ce ar patetiza sentimentul in sine pe care autorul prin cele doua perspective ale personajelor sale il muta in puncte de incidenta la capatul carora el reuseste sa dea forma uniunii pe care idealizate, iubirea o poate gasi in cer, dupa framantarile unei vieti, iubind iubirea, sau iubind munca mai mult ca pe iubita, sau rodul iubirii iubitei. Astfel, solidar cu Totusi este trist in lume, Eliade pune in pielea si concretetea detaliilor ce-o intrupeaza pe a sa Lena sau Ileana, aceeasi zbatere intensa, sfasietoare a dilemei existentiale valabile cu atat mai mult cand vine vorba de iubit si in care incertitudinea, nesiguranta, probarea sunt insemne ale transformarilor ontologice pe care trairea celuilalt in sine le produce in relationat. Iar cand a respira devine sinonim cu nevoia permanenta de celalalt sub toate aspectele, atunci iubirea si-a gasit cale libera fara cheie la poarta inimii, ramasa deschisa, dar fara ca cineva sa-i calce pragul.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s