Sperante mari

La munte vor sa vina cei mai multi dintre cei ce-l iubesc si care geografic sunt prinsi cu freamatul vietuirii in alta parte. Ca asa a vrut soarta, ca acolo s-au cunoscut parintii lor si si-au incropit cuibul care mai tarziu a facut si pui, iar puii au crescut… si s-au apropiat spiritual de munte atat de mult incat nu e vorba de dragoste la prima vedere, caci doar cartile postale primite de la unchi si matusi de sarbatori nu le ajungea puilor care cresteau odata cu sentimentul unic pe care ti-l da revirimentul sperantei nutrite in copilarie si adolescenta si infaptuit mai apoi cu pasii tai! Mai aproape de cer, cand aceasta ultima mare si ocean fara de ape la propriu, dar albastru necuprins ce te face sa privesti doar optimist in sus, e singura limita dincolo de care chiar crezi ca poti trece, iata o cale a iubirii intre om si munte. Plan inclinat, rampa spre cer si zei si ingeri si panta totodata, de pe care asa fain se coboara iarna la schiat, de n-ai idee! Tara anagramata Om in rai pe care o populam, crestem, criticam, iubim, injuram, ne zbatem s-o facem mai buna, dar ne incurca chiar primul ei atribut pentru c-ar fi populata cu vanitate si rautati care la fel de umane ca si dragostea celor ce-l iubesc pe el-muntele, uratesc omenia in jur si descurajeaza.

Cu toate astea, muntele, la fel de falnic si impunator, antrenant si fascinant, magnetizeaza cu aceeasi forta care seamana cu orice mobilizare intrinseca in fiecare dintre noi, cand realmente ne dorim indeplinirea unui vis, a unei sperante, ce tine si de noi, de mintea, mainile si mobilizarea muncii noastre pentru a o transforma din idee, dorinta in fapt si bucuria implinirii ei. Aerul curat, de-i duce dorul orice plaman sufocat in metehnele urbane de azi, cand obisnuinta lamentabila ajunsa la scara generala de a conduce masina din birou pana-n casa si inapoi zi de zi, e tot acolo, in flora clorofilei fotosintetice din padurile montane. Si care tin si umbra cand soarele dogoara inspre amieze cand urci muntele in cautare de liniste ontologica, acolo sus, printre fire de iarba uitate de mintea motocositoarelor si de evidenta mintilor celor pusi doar pe nivelat si taiat totul…la timp, frecvent, de unde nici nu te astepti si te trezesti ca peste tot se tot taie cate ceva de nu mai intelegi nimic! Muntele si relatia omului cu el nu se confunda cu turismul prin orasul de la poalele muntelui. Prin urmare nici Brasov, nu inseamna doar Tampa, nici Piatra Craiului nu inseamna Zarnesti, Fagarasul nu e doar varful Moldoveanu, Negoiu si celelalte, statiunile Vaii Prahovei nu sunt identice cu lantul Bucegilor si Ciucasului care le traverseaza, iar exemplele pot continua fara a derapa de la respectarea numitorului comun, anume ca intre platoul lumii din fiecare loc unde muntele-i apropie pe oameni de zei, locul respectiv trait si respirat, muncit, relaxat la poalele sale nu e acelasi lucru ca pe acoperis.

De acolo vezi, simti, respiri, adulmeci altfel lumea, fara a simti acel gand semet, nu de prea mult bun augur in fiinta ta. Doar ca detasarea, trierea de multime, in clipe ce se eternizeaza in suflet si croiesc mereu povesti ce tin de cald si de urat cand viscoleste, sau ploua tare si insomnia te tine captiv in vietuire, in tine, intre viata si moarte, caci acolo te situezi obosit fiind si neputandu-ti odihni trupul, atunci cand esti acolo sus, pe platou si pe acoperisul lumii, aripile-ti cresc ingereste. Si ai tot vrea, indiferent din ce loc al lumii esti, sa fii mereu pe creste, printre arbusti, croindu-ti drum si poteci spre zmeuris cand umbra cautarii micilor bobite te-ar apara de-o severa insolatie cu repercusiuni dintre cele mai nedorite, sa fii mereu acolo, asa! In starea aceea pe care altitudinea, aerul, apropierea de zei si de ingeri ti-o confera, s-o internalizezi si sa te reprezinte. ZI de zi! Iar cand cobori din desisul stancilor si ocolesti fiecare pom marcat ce-ti arata mereu traseul si potecile pe unde sa umbli pe drumul tau ascensional, orasele ce-s purtate parca inainte prin viata de elanul pe care falnicia muntelui o arata (nici nu se putea altfel, Doamne fereste!) si revii printre multi, in lume, dupa ce-ai fost la propriu, mai aproape de zei si cu capul intre nori prins, te umpli de diversitate. Care, dincolo de linistea si rarefierea de acolo din inaltimi, canta aici, mai jos printre ai tai semeni, ce-s multi si difera, fara ca sa te deranjeze.

Din contra, ei coloreaza nemonoton ideea de lume si-o populeaza, o tranziteaza cu pasi, ganduri, pasiuni si cand ajung la consens le impartasesc in jur. Nu doar la povesti vara la terase, in parcuri indiferent de ora, pe holuri de licee si facultati, in cluburi sau puburi unde berea si racoritoarele pregatesc curajul vocii care incearca sa tina ritmul versurilor ce apar pe ecrane in seri de karaoke si fac povestile sa se inmulteasca pe langa interpretarile multe si diferite! Ca Brasovul de altadata nu mai e ce-a fost nu e mare descoperire! Definim insuficienta variabila a ecuatiei afirmatiei anterioare din Altadata, printr-un recurs la memoria ultimului sfert de secol si ce era atunci si nu mai e azi e, sau poate ca mai bine, nu-nu sigur mai bine ar fi sa enumaram la plural toate cele, ca asa arata evidenta. Altminteri nu mai e dictatura comunista, e o tranzitie lunga inca de atunci de cand un pictor isi ardea fiinta in oras pentru ca sa atraga atentia ca sistemul opresiv nu poate dura cand incet-incet lumea se trezeste si recunoaste ce-i e lehamite de a se minti intruna, de cand, raliindu-se cu o intarziere de cativa ani fratilor polonezi, prin sentimentul suprem al solidaritatii care indurase frig, foame si frica prea mult timp, brasovenii au semnalizat ca raspantia de timpuri si de drumuri pentru oameni si tara lor era pentru familia cismarului Ceausescu inevitabila.

Azi din industria adusa de acel om in tara care utila cu multe accesorii intreaga lume, de la mobila la tractoare si autocamioane, rulmenti si scule, armament, biciclete, nu a mai ramas nimic. Tranzitia spre democratie a papat tot, in incercarea de a moderniza tara, sau a o aduce fara urcat pe fiecare treapta la nivelul celorlalte tari cu care prea devreme a inceput sa se compare. Or, urcatul pe branci, nu doar metaforic, caci din promisele autostrazi coruptia mare le-a transformat pe bani grei ce si-au gasit alta destinatie decat cea de sustinere a construirii drumurilor care sa faciliteze transportul intre orase, strategic si cu noima, nu doar turismul si agrementul de sfarsit de saptamana, are totusi farmecul si autenticitatea in meritul implicarii, pe cand hartoapele salturilor dau cu franchetea incontestabila a incertitudinii pasitului, iluzia evolutiei, ce ascunde neputinta in fantasma coloritului fenomenului mall. Iar de cer, caci deseori ne inaltam ganduri, visuri si maini in deziluzie asezonata cu mult pathos spre el, nici intr-acolo nu intrezarim, de aici din inima tarii, inca, deocamdata speram noi, cai de tranzit spre alte lumi. Aeroportul, demult considerat mai mult ca necesar pentru tara, nu doar pentru oamenii locului acesta, a ramas si el un vis, un gand amanat. Zilnic in schimb, cu o frecventa exasperanta drumuri si brazde-n cer seamana echipaje de zbor din toata lumea care transporta oameni si visuri, marfuri si aterizeaza oriunde altundeva, dar numai in Brasov, centru recunoscut de mult timp pentru interesul, preocuparea, tehnica si tehnologia, aparatele sale de zbor. Ciudat, greu de inteles, frustrante sunt lipsurile cand logica zbiara necesitatea existentei. Darele paralele din cer hranesc visuri spre orizonturi ce ce intrezaresc in plamadirile reveriei noptii cu ochii inchisi, sau in nazuintele cu ochii scanteind de vointa de peste zi. Fiecare din ele, cand vointa e mare si constant obiectul sau obiectele destinate sa imbrace haina concretetii dorintelor apropie realitatea dorita de emitentul acestor ganduri, dotat cu putinta si implicare, doua atribute elementare ale fiecarei reusite.

Azi, nu doar in Brasov, ci e generalizata situatia asta la nivel de tara, sunt mai multe malluri decat chiar scoli si gradinite, sau spitale. Singurele care numeric le mai tin indeaproape o concurenta pentru o suprematie inconstient intretinuta de mediul social autohton, sunt cu siguranta bisericile. Vorbesc aici despre cele ale cultului majoritar, nu de ale altor confesiuni, pentru ca daca le adunam chiar pe toate, atunci bisericile toate-s cele mai multe, clar! Si cu toate astea, cand aparenta necesitate a omului curent pentru regasire de sine si impacare intima cu ganduri, idei care-l insotesc din zori si pana-n alte zori de zi, cu fiecare pas, sau apasare a pedalei bicicletei, sau a masinii personale, sau de serviciu cu care se face auzit, vazut, simtit in societate, nu cladirile, nu in spatele usilor, sau peretilor unei biserici gasesti alinare, raspuns intim primit de la viata in privinta noimei, in privinta pasilor de mai departe, a directiei acestora.

Tot natura are rolul ei incontestabil in a depasi monotonie, rutina cu accente de apasare permanenta. O lectura in parc, la adapostul umbrei copacului langa care obisnuiesti sa ai locul tau, dupa ce ai parcurs deja cateva zeci de minute bune intr-o alergare usoara, departe de lume chiar in ea fiind, prin castile care-ti curg in vene muzica ce te tine acolo in forul tau interior, in cetatea inamordabila dusmanilor nevazuti care-s stresul si alte cateva lucruri ce-ti displac. Iar cum tot doar o zebra te despart de parc, unde esti acum de dealul din fata ta, urca-l si apropie-te de cetate. Da mai intai pe la Cranta, intreaba daca Liviu mai este pe acolo si daca nu, pe unde-l stie plecat proprietarul localului, iar dupa ce revii dinspre padure si-ti revine inima la loc dupa limonada scurta lungita bine de povestile cu proprietarul mai sus amintit, recursul la memorie, o amintire vaga cristalizata tot mai bine cand inca erai pe drumul de te chema prin radacini sa vii iar sa vindeci rani si sa umpli lipsa adanca din suflet cu eterna amintire te apropie de scris. Imediat iti spun: un mare nume, amintit si de Mircea Eliade, care-i dedica chiar un titlu reputatului antecesor eliberat la vremea lui de materie si de griji dupa o vasta vietuire in scopuri admirabile, se odihneste acolo. Perspectiva asupra gandurilor despre cum ai sa-ti continui viata, crede-ma are sa-ti fie oricum ai pozitiona gandurile, una mult ameliorata. Are un accent aparte totul: numele, istoria, mormantul, crucea, povestea lui, evident dovedita si atestata, nu doar plasmuita de o fantasia literara si cu totul independent de vointa ta care poate ca te-ar mai constrange sa te retina captiv intr-o matrice de ganduri, pe orbita limitata doar la un cerc ce nu ar exprima prea multa tragere de inima, iti spun doar atat: asculta bine ce iti spune inima si retine ce ai in suflet, acum, atunci, mereu!
E o analiza pe care tu cu tine o faci, tot ce exista ca si tine, inauntrul si-nafara ta e rodul plasmuirii gandurilor mintii tale si realizarile – acela al implicarii intregii fiinte care doreste si care poate in masura in care dovedeste si factic nu doar prin viu grai! A, uitam sa-ti spun, Honigberger e antecesorul, prietene! Iar puntea dintre timpuri si lumi, intre ha-ha de atunci si azi-ul lui acum creste aripile sperantelor tale cele mai mari la loc. Nu e doar vis, convinge-te singur!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s