Aurora

nimeni nu-ti va spune
in aceasta viata
care sunt comorile
pe care zi de zi
pasii pe care-i arunci
in fata
pe caile unde apuci
numere vor face socoteala
care-i lege de baza
in existenta calculata
pe baza de algoritmi
cu repetitii
ce nu evita incidenta
ca-n cale sa dai peste esenta
ta de supravietuitor
atat cat iti va fi dat
sa experimentezi
visuri si urme
trasate in pamantul
talpilor tale
risc pe termen lung
de-o viata
in care fals si negru
minor si major comporta
posibilitati in ecuatia
in care un minut
sau ani intregi
diamante sau sageti
te vei stoarce
de tot ce poti
ca sa afli rostul
ecuatiei in care-ai fost
aruncat de zei
intr-o buna dimineata
in care unii te-au numit
avere
si te-au slefuit de-atunci
cu pampersi
si papion
cu cacao si nutella
cu sarmale si fripturi
asteptandu-te cutezatori
sa le ridici pe umerii-ti voinici
candva
inima cupei unei reusite
din care ei s-apuce
sa mai bea
licoarea asudat-a incercarilor
din care izbavirea
sa le odihneasca
fiecare tensiune
de pana atunci.
straluceste
caci esti aurora
izbavirii
tentativelor concupiscente
care iti arata cai si cai
aripile-ti stiu de visuri
toate
si-ti vor atarna la gat
cununa repetarilor
ameliorate
pana-n aisbergul
linistii dinauntru.
bravo
curcubeule aparut
acolo din adancul copitei
istoriei ce-nnamolise
glia strabunilor asupriti
de foc si para
si de sabia la gat
straluceste-n continuare
si comoara adanceste-o
in minti si rutine
preschimbate-ntr-un avant
ca scutul aparat de-un foc
de aripi falfaite
ce renasc in veci.

Advertisements

eClipsa

dintr-o mica neatentie la dus
uite-asa cum ai venit
tot la fel ca o racheta
cu o destinatie precisa
la aniversare cu fast
tort si-o luna de miere
de neuitat departe
in lumea larga
salbaticita iar la loc
de o distanta ce ascunde
si pastreaza vie simtirea
fara tehnica si alte cele
ca o testoasa uitata pe o plaja
cauti refluxul sa te ia cu el
in spuma marii
si o ceara de albine
te transforma patruped
intr-o statueta brand
pentru istorici si biologi
imensa depresie a vietii
atunci cand n-a descoperit misterul
sau rostul incarnarii
impachetata-ntr-o cutie
ramasa definitiv intacta
inca de atunci de la livrare
cand n-a avut expeditor
si nici o destinatie aleasa ferm
caci excursia-i mai palpitanta
si starneste valuri-valuri
de idei si ganduri
cand pe cer oglinda
cea mai mare din vazduh
se acopera de guri de ura
care-nghit si ard apoi
orice iris de lumini si umbre
intunecand l-amiezi poteca
buhaind in somn odihna.

Nunta in cer de Mircea Eliade, sau perla desertului fiintarii

Nunta in cer, roman alĀ debutului maturitatii literare a lui Mircea Eliade, editura Cartex 2000, aparut in Bucuresti in anul 2003, spune povestea iubirii. Sentimentul unic prin simtamant si traire, destinare spre obiectivarea simtamantului intrupat in persoana ce raspunde atitudinii iubitoare este prezent in roman din perspectiva masculina, dublata am putea spune in oglinda.

Nu onirica, prin amintirea obiectului ce reflecta asemanari mai puternice prin sugestie decat o mie si unul de cuvinte, ci oarecum asemanatoare, printr-o oarecare simetrie a unui destin prefigurat de ambele povesti traite si expuse la o partida de vanatoare unde ambii protagonisti, atat boierul Hasnas Barbu, cat si scriitorul Mavrodin iau parte. Ambele figuri masculine traiesc nu in ordinea cronologica a expunerii povestilor fiecaruia, ci invers, povesti de dragoste asemanatoare dar si diferite dupa felul in care ele s-au terminat fara a se concretiza. Obiectivarea iubirii fiecaruia dintre cei doi barbati a fost, aceeasi femeie, pentru Mavrodin Ileana, care a devenit iubitul ei, la ceva timp dupa ce Ileana nu a mai fost iubita lui Hasnas, care o chema Lena, intocmai cum si-o amintea strigata de catre matusa ei Emilie, in trenul care-l aducea pe el in misiune militara in Moldova, in urma cu 8 ani inainte de a o fi redescoperit in casa amicei si amantei sale, Clody, in buricul Bucurestilor anilor interbelici, cand capitala mustea de desfatare si dezmat convivial in ceea ce poate fi definitia exterioara si facila a unui mimetism social comportamental dupa mai marea si invatata cu astfel de moravuri capitala europeana, Parisul.

Atractie, joc al fanteziilor si dorintelor ce frizeaza si erotismul bine diluat fara a atinge patima carnala cu atata pornire nesatioasa cum se petreceau lucrurile in cadrul petrecerilor si reuniunilor din casa Clodyei, ne-o prezinta pe tanara inca adolescenta Lena, moralmente si intelectual mult maturizata, desi din curba incertitudinii formatiei studiilor sale nefinalizate nu se poate spune ca o coerenta intre dorinta si realizare exista benevol de la un capat la celalalt. Dar, razboiul intrat de foarte devreme si in familia ei, pericolul mortii si necesitatea apucarii caii pribegiei din calea sfarsitului odios al umanitatii odata ce omenirea recursese la razboire pentru a-si regenera promisiuni si acorduri, tratate si consensuri politice pe termen mediu si lung, strainatatea, lipsa unei stabilitati a caminului si a familiei au cufundat-o intr-o stare letargica de ipohondrie, din care doar sufletul a incercat sa mai iasa treptat-treptat cand alegea sa vrea sa devina artista. Intr-o asa lume, intr-o asa experienta autentica de viata, vitregia soartei din copilarie si apoi necesitatea adaptarii pe parcurs au invesmantat-o pe Lena matusii Emilie intr-o femeie pentru care a iubi pare sa fie definitia imposibila a unei impliniri spirituale in viata.

Asa ca atractia sa pentru barbatul acela inalt care o ajutase in aglomeratia trenului cand se pierduse de matusa ei, care o sarutase ocrotitor si parinteste pe frunte in semn de intarire a gestului sau prin care oferea adolescentei Lena gazduirea in biroul prietenului sau de la gara de cale ferata pana ce urmatorul tren i-o va fi adus pe matusa Emilie, acum dupa mai bine de 8 ani de la acei 15 cand se pierdea in trenul din Moldova, pe care-l vede regulat la intalnirile frecvente seara la domiciliul bunei sale amice, o gazda si amfitrioana binecunoscuta cercurilor notorietatii spumei sociale formate din politicieni, liber profesionisti doctori, avocati, notari, intreprinzatori privati, are in carte graduarea inspirata a autorului. Una face si alta lasa sa se inteleaga si Lena si Hasnas, alta simte fiecare pentru celalalt in schimb, dar nu o si arata. Pana cand, intamplarea, sau buna informare a Lenei cu privire la obisnuinta curenta a boierului de a calatori unde si cand in strainatate, ii readuc pe Lena si boierul Barbu in acelasi tren cu destinatie occidental-europeana. Lectura-i un alt bun prilej de conversatie, la fel ca atunci in acel tren spre Vaslui, cand gradatul roman din armata Frantei avea misiune in Moldova, iar cuprinsa de lectura Annei Karenina, tanara Lena, ce vorbea o franceza impecabila, pierde contactul cu insotitoarea ei, matusa Emelie.

Ajung sa formeze un cuplu si dupa ce convin sa vada impreuna acelasi oras italian si dupa ce impart, din doua camere diferite, acelasi hotel, nu mare si important, cum spune Lena. Dupa ce consimte sa i se daruiasca boierului, Lena se teme sa mai traiasca aceeasi poveste de viata, in care i se pare ca mirajul indragostirii s-a perimat si ca o convietuire sub acelasi acoperis poate deveni monotona, cu toata faima masculina de cuceritor al aceluia pentru care-si deschise inima si sufletul, gasind loc si timp in viata ei si pentru un alt nivel, superior de placere si multumire. Casatoria a urmat s-o provoace si mai mult pe Lena, dar dincolo de a se regasi pe sine in ideea de cuplu in calatoriile dinafara tarii, Lena nu poate suporta sa intre in jocul rolului de femeie de societate, sotie care isi insoteste sotul la diversele sale reuniuni sociale. Iar cand Lenei i se aduce la cunostinta ca sotul doreste sa aiba copii, ideea ca iubirea care i-a legat nu e sacra si multumitoare prin simtamantul in sine, ci pentru a rodi si a transforma pe celalalt, trupeste si moral, doar pentru ca asa ar cere-o anumita obisnuinta inradacinata genetic prin ideea ca femeia trebuie sa duca viata mai departe, Lena pierde o parte importanta din crezul sau, acela pentru care a fost gata sa consimta sa se lase iubita pentru ca intelegea usor iluzoric, ca exista o reciprocitate a felului in care persoana celuilalt starneste transformari in forul sau interior.

Or, la prapastia intre a fi utila mai mult decat a fi jumatate spirituala si a face din iubire nu doar acuplare sexuala cu rod, ca asa ar cere-o normele societatii si cursul presupus firesc al existentei, ci o stare si-o dispozitie din care afectiunea sa fie atributul simtamantului starnit in cel care iubeste de lipsa persoanei pe care o iubeste, cu alte cuvinte a constientiza ca barbatul caruia i se daruise doreste sa aiba copii pur si simplu, mai mult decat a o iubi pe ea pentru ea si felul ei de a fi, iar stilul acestuia de viata tributar si celui profesional o pastreaza inafara sferei de confort interior, Lena alege divortul si resemnarea unei uitari de sine. In cronologia textuala insa, povestea iubirii sale pe care Mavrodin i-o impartaseste camaradului sau de vanatoare, ne releva o Ileana, aducand aminte de Cosanzeana basmelor romanesti, cand in dubla ipostaza personaj scriitor al unui scriitor ce-si incepea maturitatea unei cariere stiintifice prodigioase, detaliile gingasiei, apanaj al unei fragilitati trupesti, cuceresc inima unui om obisnuit sa observe, clar, atent si apoi sa scrie. Iubirea ce se infiripa intre Mavrodin si a lui Ileana e dusa in text pe mai multe directii care explica intr-un final nu greu de anticipat si finalul, imposibilitatea firescului unei astfel de iubiri. Pe de o parte e vorba despre Mavrodin si Ileana, oamenii ale caror trupuri se cunosc iar sufletele descopera detaliile mirajelor care-i atrag si pe unul si pe celalalt inspre mister, iar cunoasterea celuilalt, din discutii, apropieri, dans, in care atingerea e traita la maximum de intensitate, iar apoi si trupeste le dau senzatia amandurora ca nu pot trai unul fara persoana celuilalt langa sine.

Dar, cand dincolo de admirat, fascinat si cucerirea misterului prin inlaturarea pas-cu-pas a fiecarei foite care-l pastreaza, apare concretetea evidenta a faptului ca in munca artistica, devotamentul auctorial tradeaza orice alta mare iubire incarnata in persoana umana de sex opus prin nevoia de a se insingura, de a uita de sine si de atributii pentru a fi apt sa compuna, Mavrodin preia din reticenta Lenei in relatia ei cu Hasnas. Acum, cand Ileana parca pentru a-si incalca convingerea ca iubirea nu e obligatoriu o implinire daca rodeste plasmuind vieti si marind familia, poate pentru a se feri de alta insingurare, sau alt sfarsit de relatie in care nu s-ar mai vedea chiar poate deloc pe sine, este cea care preia dorinta lui Hasnas din relatia precedenta si-i cere lui Mavrodin implinirea sacrei misiuni feminine, pentru care ea este gata sa probeze daca este chiar asa si daca sentimentul de a fi mama si copilul din brate ar face-o realmente fericita. Mavrodin, in schimb, artistul indragostit parca pe veci de munca lui de creatie stie ca rodul iubirii sale celei prime este scrisul si literatura si obisnuinta asta nu-i ingaduie sa se lase intrutotul devotat, in sens de captiv unei casatorii si unei vieti de familie ce ar presupune calitatea de parinte. Precautia Ilenei, in a doua sa relatie venita dupa ce ea tocmai se vindecase dupa deznodamantul primei si adevarate mari iubiri, singura de pana atunci, devenita imposibila, ce-i spunea lui Mavrodin, pentru ea – Andrei, gandeste-te bine ce faci, gandeste-te bine… anticipeaza destinul uman al unei iubiri pentru care nu importa concretizarea sentimentelor in viata dusa mai departe, traditional, mai mult ca impartasirea reciprocitatii unei stari de fapt ce-l are pentru unul dintre iubiti prezenta si lipsa prezentei persoanei celuilalt alaturi.

Nunta in cer este astfel inteleasa ca formularea unui titlu ce ar trimite perceptia textului romanesc doar prin amplificarea apelului la o neputinta de simtamant desavarsit, impartasit intr-o iubire intrupata de conditia umana. Si de aici, romantismul liricii europene cu finalul prea bine amintit de Eminescu in a sa Floare albastra: Si totusi este trist in lume, conduc romanul eliadean intr-un con de insuficienta acoperire la nivelul mesajului pe care-l transmite cartea. Nunta in cer, cununa doua firi, doua suflete in sentimentul pur al iubirii, unde din perspectiva lui asupra evanescentei ei doar tusurile fine dau concretetea si imboldul propriu-zis al unui intens simtamant, pe cand in viziunea ei asupra lui a fi plasmuita ca imagine a perpetuei regenerari, sursa de inspiratie si oaza de liniste. Viziunile de un pronuntat caracter oniric neredundant intr-o suparatoare intensitate ce ar patetiza sentimentul in sine pe care autorul prin cele doua perspective ale personajelor sale il muta in puncte de incidenta la capatul carora el reuseste sa dea forma uniunii pe care idealizate, iubirea o poate gasi in cer, dupa framantarile unei vieti, iubind iubirea, sau iubind munca mai mult ca pe iubita, sau rodul iubirii iubitei. Astfel, solidar cu Totusi este trist in lume, Eliade pune in pielea si concretetea detaliilor ce-o intrupeaza pe a sa Lena sau Ileana, aceeasi zbatere intensa, sfasietoare a dilemei existentiale valabile cu atat mai mult cand vine vorba de iubit si in care incertitudinea, nesiguranta, probarea sunt insemne ale transformarilor ontologice pe care trairea celuilalt in sine le produce in relationat. Iar cand a respira devine sinonim cu nevoia permanenta de celalalt sub toate aspectele, atunci iubirea si-a gasit cale libera fara cheie la poarta inimii, ramasa deschisa, dar fara ca cineva sa-i calce pragul.

Sperante mari

La munte vor sa vina cei mai multi dintre cei ce-l iubesc si care geografic sunt prinsi cu freamatul vietuirii in alta parte. Ca asa a vrut soarta, ca acolo s-au cunoscut parintii lor si si-au incropit cuibul care mai tarziu a facut si pui, iar puii au crescut… si s-au apropiat spiritual de munte atat de mult incat nu e vorba de dragoste la prima vedere, caci doar cartile postale primite de la unchi si matusi de sarbatori nu le ajungea puilor care cresteau odata cu sentimentul unic pe care ti-l da revirimentul sperantei nutrite in copilarie si adolescenta si infaptuit mai apoi cu pasii tai! Mai aproape de cer, cand aceasta ultima mare si ocean fara de ape la propriu, dar albastru necuprins ce te face sa privesti doar optimist in sus, e singura limita dincolo de care chiar crezi ca poti trece, iata o cale a iubirii intre om si munte. Plan inclinat, rampa spre cer si zei si ingeri si panta totodata, de pe care asa fain se coboara iarna la schiat, de n-ai idee! Tara anagramata Om in rai pe care o populam, crestem, criticam, iubim, injuram, ne zbatem s-o facem mai buna, dar ne incurca chiar primul ei atribut pentru c-ar fi populata cu vanitate si rautati care la fel de umane ca si dragostea celor ce-l iubesc pe el-muntele, uratesc omenia in jur si descurajeaza.

Cu toate astea, muntele, la fel de falnic si impunator, antrenant si fascinant, magnetizeaza cu aceeasi forta care seamana cu orice mobilizare intrinseca in fiecare dintre noi, cand realmente ne dorim indeplinirea unui vis, a unei sperante, ce tine si de noi, de mintea, mainile si mobilizarea muncii noastre pentru a o transforma din idee, dorinta in fapt si bucuria implinirii ei. Aerul curat, de-i duce dorul orice plaman sufocat in metehnele urbane de azi, cand obisnuinta lamentabila ajunsa la scara generala de a conduce masina din birou pana-n casa si inapoi zi de zi, e tot acolo, in flora clorofilei fotosintetice din padurile montane. Si care tin si umbra cand soarele dogoara inspre amieze cand urci muntele in cautare de liniste ontologica, acolo sus, printre fire de iarba uitate de mintea motocositoarelor si de evidenta mintilor celor pusi doar pe nivelat si taiat totul…la timp, frecvent, de unde nici nu te astepti si te trezesti ca peste tot se tot taie cate ceva de nu mai intelegi nimic! Muntele si relatia omului cu el nu se confunda cu turismul prin orasul de la poalele muntelui. Prin urmare nici Brasov, nu inseamna doar Tampa, nici Piatra Craiului nu inseamna Zarnesti, Fagarasul nu e doar varful Moldoveanu, Negoiu si celelalte, statiunile Vaii Prahovei nu sunt identice cu lantul Bucegilor si Ciucasului care le traverseaza, iar exemplele pot continua fara a derapa de la respectarea numitorului comun, anume ca intre platoul lumii din fiecare loc unde muntele-i apropie pe oameni de zei, locul respectiv trait si respirat, muncit, relaxat la poalele sale nu e acelasi lucru ca pe acoperis.

De acolo vezi, simti, respiri, adulmeci altfel lumea, fara a simti acel gand semet, nu de prea mult bun augur in fiinta ta. Doar ca detasarea, trierea de multime, in clipe ce se eternizeaza in suflet si croiesc mereu povesti ce tin de cald si de urat cand viscoleste, sau ploua tare si insomnia te tine captiv in vietuire, in tine, intre viata si moarte, caci acolo te situezi obosit fiind si neputandu-ti odihni trupul, atunci cand esti acolo sus, pe platou si pe acoperisul lumii, aripile-ti cresc ingereste. Si ai tot vrea, indiferent din ce loc al lumii esti, sa fii mereu pe creste, printre arbusti, croindu-ti drum si poteci spre zmeuris cand umbra cautarii micilor bobite te-ar apara de-o severa insolatie cu repercusiuni dintre cele mai nedorite, sa fii mereu acolo, asa! In starea aceea pe care altitudinea, aerul, apropierea de zei si de ingeri ti-o confera, s-o internalizezi si sa te reprezinte. ZI de zi! Iar cand cobori din desisul stancilor si ocolesti fiecare pom marcat ce-ti arata mereu traseul si potecile pe unde sa umbli pe drumul tau ascensional, orasele ce-s purtate parca inainte prin viata de elanul pe care falnicia muntelui o arata (nici nu se putea altfel, Doamne fereste!) si revii printre multi, in lume, dupa ce-ai fost la propriu, mai aproape de zei si cu capul intre nori prins, te umpli de diversitate. Care, dincolo de linistea si rarefierea de acolo din inaltimi, canta aici, mai jos printre ai tai semeni, ce-s multi si difera, fara ca sa te deranjeze.

Din contra, ei coloreaza nemonoton ideea de lume si-o populeaza, o tranziteaza cu pasi, ganduri, pasiuni si cand ajung la consens le impartasesc in jur. Nu doar la povesti vara la terase, in parcuri indiferent de ora, pe holuri de licee si facultati, in cluburi sau puburi unde berea si racoritoarele pregatesc curajul vocii care incearca sa tina ritmul versurilor ce apar pe ecrane in seri de karaoke si fac povestile sa se inmulteasca pe langa interpretarile multe si diferite! Ca Brasovul de altadata nu mai e ce-a fost nu e mare descoperire! Definim insuficienta variabila a ecuatiei afirmatiei anterioare din Altadata, printr-un recurs la memoria ultimului sfert de secol si ce era atunci si nu mai e azi e, sau poate ca mai bine, nu-nu sigur mai bine ar fi sa enumaram la plural toate cele, ca asa arata evidenta. Altminteri nu mai e dictatura comunista, e o tranzitie lunga inca de atunci de cand un pictor isi ardea fiinta in oras pentru ca sa atraga atentia ca sistemul opresiv nu poate dura cand incet-incet lumea se trezeste si recunoaste ce-i e lehamite de a se minti intruna, de cand, raliindu-se cu o intarziere de cativa ani fratilor polonezi, prin sentimentul suprem al solidaritatii care indurase frig, foame si frica prea mult timp, brasovenii au semnalizat ca raspantia de timpuri si de drumuri pentru oameni si tara lor era pentru familia cismarului Ceausescu inevitabila.

Azi din industria adusa de acel om in tara care utila cu multe accesorii intreaga lume, de la mobila la tractoare si autocamioane, rulmenti si scule, armament, biciclete, nu a mai ramas nimic. Tranzitia spre democratie a papat tot, in incercarea de a moderniza tara, sau a o aduce fara urcat pe fiecare treapta la nivelul celorlalte tari cu care prea devreme a inceput sa se compare. Or, urcatul pe branci, nu doar metaforic, caci din promisele autostrazi coruptia mare le-a transformat pe bani grei ce si-au gasit alta destinatie decat cea de sustinere a construirii drumurilor care sa faciliteze transportul intre orase, strategic si cu noima, nu doar turismul si agrementul de sfarsit de saptamana, are totusi farmecul si autenticitatea in meritul implicarii, pe cand hartoapele salturilor dau cu franchetea incontestabila a incertitudinii pasitului, iluzia evolutiei, ce ascunde neputinta in fantasma coloritului fenomenului mall. Iar de cer, caci deseori ne inaltam ganduri, visuri si maini in deziluzie asezonata cu mult pathos spre el, nici intr-acolo nu intrezarim, de aici din inima tarii, inca, deocamdata speram noi, cai de tranzit spre alte lumi. Aeroportul, demult considerat mai mult ca necesar pentru tara, nu doar pentru oamenii locului acesta, a ramas si el un vis, un gand amanat. Zilnic in schimb, cu o frecventa exasperanta drumuri si brazde-n cer seamana echipaje de zbor din toata lumea care transporta oameni si visuri, marfuri si aterizeaza oriunde altundeva, dar numai in Brasov, centru recunoscut de mult timp pentru interesul, preocuparea, tehnica si tehnologia, aparatele sale de zbor. Ciudat, greu de inteles, frustrante sunt lipsurile cand logica zbiara necesitatea existentei. Darele paralele din cer hranesc visuri spre orizonturi ce ce intrezaresc in plamadirile reveriei noptii cu ochii inchisi, sau in nazuintele cu ochii scanteind de vointa de peste zi. Fiecare din ele, cand vointa e mare si constant obiectul sau obiectele destinate sa imbrace haina concretetii dorintelor apropie realitatea dorita de emitentul acestor ganduri, dotat cu putinta si implicare, doua atribute elementare ale fiecarei reusite.

Azi, nu doar in Brasov, ci e generalizata situatia asta la nivel de tara, sunt mai multe malluri decat chiar scoli si gradinite, sau spitale. Singurele care numeric le mai tin indeaproape o concurenta pentru o suprematie inconstient intretinuta de mediul social autohton, sunt cu siguranta bisericile. Vorbesc aici despre cele ale cultului majoritar, nu de ale altor confesiuni, pentru ca daca le adunam chiar pe toate, atunci bisericile toate-s cele mai multe, clar! Si cu toate astea, cand aparenta necesitate a omului curent pentru regasire de sine si impacare intima cu ganduri, idei care-l insotesc din zori si pana-n alte zori de zi, cu fiecare pas, sau apasare a pedalei bicicletei, sau a masinii personale, sau de serviciu cu care se face auzit, vazut, simtit in societate, nu cladirile, nu in spatele usilor, sau peretilor unei biserici gasesti alinare, raspuns intim primit de la viata in privinta noimei, in privinta pasilor de mai departe, a directiei acestora.

Tot natura are rolul ei incontestabil in a depasi monotonie, rutina cu accente de apasare permanenta. O lectura in parc, la adapostul umbrei copacului langa care obisnuiesti sa ai locul tau, dupa ce ai parcurs deja cateva zeci de minute bune intr-o alergare usoara, departe de lume chiar in ea fiind, prin castile care-ti curg in vene muzica ce te tine acolo in forul tau interior, in cetatea inamordabila dusmanilor nevazuti care-s stresul si alte cateva lucruri ce-ti displac. Iar cum tot doar o zebra te despart de parc, unde esti acum de dealul din fata ta, urca-l si apropie-te de cetate. Da mai intai pe la Cranta, intreaba daca Liviu mai este pe acolo si daca nu, pe unde-l stie plecat proprietarul localului, iar dupa ce revii dinspre padure si-ti revine inima la loc dupa limonada scurta lungita bine de povestile cu proprietarul mai sus amintit, recursul la memorie, o amintire vaga cristalizata tot mai bine cand inca erai pe drumul de te chema prin radacini sa vii iar sa vindeci rani si sa umpli lipsa adanca din suflet cu eterna amintire te apropie de scris. Imediat iti spun: un mare nume, amintit si de Mircea Eliade, care-i dedica chiar un titlu reputatului antecesor eliberat la vremea lui de materie si de griji dupa o vasta vietuire in scopuri admirabile, se odihneste acolo. Perspectiva asupra gandurilor despre cum ai sa-ti continui viata, crede-ma are sa-ti fie oricum ai pozitiona gandurile, una mult ameliorata. Are un accent aparte totul: numele, istoria, mormantul, crucea, povestea lui, evident dovedita si atestata, nu doar plasmuita de o fantasia literara si cu totul independent de vointa ta care poate ca te-ar mai constrange sa te retina captiv intr-o matrice de ganduri, pe orbita limitata doar la un cerc ce nu ar exprima prea multa tragere de inima, iti spun doar atat: asculta bine ce iti spune inima si retine ce ai in suflet, acum, atunci, mereu!
E o analiza pe care tu cu tine o faci, tot ce exista ca si tine, inauntrul si-nafara ta e rodul plasmuirii gandurilor mintii tale si realizarileĀ – acela al implicarii intregii fiinte care doreste si care poate in masura in care dovedeste si factic nu doar prin viu grai! A, uitam sa-ti spun, Honigberger e antecesorul, prietene! Iar puntea dintre timpuri si lumi, intre ha-ha de atunci si azi-ul lui acum creste aripile sperantelor tale cele mai mari la loc. Nu e doar vis, convinge-te singur!

Un veac de singuratate de Gabriel Garcia Marquez, sau povestea vietuitului familial

Un veac de singuratate, cartea columbianului Gabriel Garcia Marquez, aparuta in limba romana in traducerea din limba spaniola a lui Mihnea Gheorghiu, la Bucuresti, in 2011, sub sigla editurii Rao, este un roman aparte. Citit de la debut la final cu ardoare si buna dispozitie de cititor cel putin curios, daca nu chiar deprins cu meticulozitatea unei atentii castigate de-a lungul unor mii de ore petrecute lecturand, romanul fantastic al scriitorului de expresie spaniola, laureat al premiului Nobel pentru literatura in anul 1982 pentru romanul aici de fata, Un veac de singuratate este o proza aparte, de cotitura, revolutionara.

Timp neimpartit in comuna lui percepere ca atunci, acum si candva (cand va fi sa fie!) ci timpuri prinse intr-un bol imaginar, reimprospatate perpetuu, pe masura nasterilor ce au loc cu precadere in aceeasi familie Buendia, reitereaza viata in multiplele sale forme asemanatoare, daca nu chiar identice, imagini care si-n pofida repetarii acelorasi apelative onomastice iluzioneaza perceperea firescului dat al sortii, altfel decat prin semnele crude ale instaurarii odata cu varsta neputintelor firelor albe si a mai multor tipuri de oprelisti cauzate de timp, a carui scurgere si chiar existenta in lipsa acestor semnale de netagaduit este pusa sub semnul intrebarii de mama Buendia, Ursula. Imaginatie, amintiri, exotism, iluzie, absurd frizat cu logica ferventa a fanatismului, fascinatie obiectuala, cand pentru farmec instituit olfactiv, ce cheama departari tot mai aproape de sursa ematiei, cand optic, iar lacomia atinge paroxismul pierderii de sine in desfatarile vintrelor si carnii, intr-o convivialitate fara stavilar, toate acestea repereaza Un veac de singuratate drept o lucrare canonica a culturii universale, iar numele scriitorului columbian intra in siajul fantasticei calatorii a lui Don Quijote cervantesian, la loc de cinste si mare pretuire in arta literara de expresie spaniola.

Cititi si descoperiti lumea fascinanta a scrisului marquezian, aflati-i aici povestea eternei reveniri din punctul ontologic al nasterii, intersectie tempo-spatiala care aici de fata se cheama doar simplu: Macondo, prin el insusi nume al unei lumi, secventa ac fiind artificial introdusa alaturi de mondo, tiparul lumii.