Quasar de Ana Mănescu, sau vitalitate-n spectre multiple

Quasar de Ana Mănescu, o carte de proza scurta cu importante valențe suprarealiste, apărut anul acesta (2015) în cadrul Colecției radical din 6 la editura Herg Benet din capitală este o carte a facerii, a bucuriei, a descoperirii, a luminii, a vieții, cu toate aspectele complexității sale nelimitate doar la actul existențial cotidian, laicizat. Asta pentru că, justificând exotismul titlului, ce pare așa într-o lume a obișnuințelor în materie de receptare de lecturi literare, tânăra autoare bucureșteană iese vădit din tiparele comodității creativității artistice, prin care pot, fără doar și poate fi asimilați ca scriitori o seamă de nume din acest câmp uman de activitate la noi în țară.

Suprarealismul impregnează filă cu filă pe care se simte și acum, la câteva luni bune de la apariția cărții în librării mirosul fumului, semn al intensității implicării, a concentrării pe care autoarea le-a comportat în scrierea poveștii romanului său, fiecare din filele Quasarului tonifiind prin spiritul tinereții, vitalității, al ludicului, într-o visare inocentă și chiar constructivă din care se naște totul: natura, viața, omul, lumea, arta, știința, cultura. Cartea și scrierea ei, ca paradigme de sine stătătoare pentru însăși creativitatea animată nu doar de imaginație, dar și de lumină și adevăr se regăsesc într-o intertextualitate inspirată de mult tact în Quasar, cartea ale carei povestiri se fac nu doar metaforic în timp ce este lecturata pagină cu pagină opera in sine, dar naratiunea scrisa ecran în ecran suprapusa peste altă optică nu intenționează a reforma în vreun fel prejudicios pentru receptare felul in care cartea va fi citita, autoritar, reducând pentru cititori mesajul pe care cartea-l transmite doar la o unică, auctorială mărturie prin care scrisul devine revelat.

Misiunea artei și a artistului e o cheie tematică importantă în Quasar, comparația viu redată prin imagini vii de un suprarealism ingenuu, a scrierii, textului scris, a colii de hartie asimilata trupului persoanei iubite, iar creația în sine asociată iubirii, dăruirii sincere, nu doar sentimentului neîmpărtășit însoțește cititorul de la un capăt la celălalt al operei și acest pas în doi, autor-cititor e de bun augur. Scrisul creează și naște viață, dincolo de corpul literelor adunate laolaltă în cuvintele propozițiilor din pagini, dincolo de trupul hârtiei impregnate sau însărcinate de tocul, penița stiloului care îmbracă semic demers artistic binevenit în actuala stare de fapte și de lucruri în literatură, la noi și oriunde. Iubirea ce se naște la fiecare atingere auctorială a trupului sacrificatei hârtii albe, umplută de text și de poveste, cu sens este aidoma unduirilor și patimilor cu care două trupuri se dăruiesc reciproc, cu istorii, gânduri, vise și visuri, așteptări, dorințe, idei și planuri pe care pe toate le-mpărtășesc în căutarea unei trase comune de dăinuit pe cărarea brăzdată poate prea abrupt de timp și de eroziunea acestuia din urmă.

Eternitatea pornește dintr-o clipită, visul are un mare accent pe care-l ștanțează firului epic în povestea în care optic, olfactiv, cromatic, senzitiv multistratificat au un rol forte. Imaginea dihomică a începutului și sfârșitului, a luminii și întunericului, a căldurii și a frigului și înghețului, a scrierii pe trupul miresei albe (coala de hârtie, sindrom cu care inspirația duce multe bătălii în trupul și mintea cui scrie) și a persoanei iubite (în cazul ambelor genuri) cu litere scriind poezia iubirii năzuite dintr-o parte într-alta se contopește cu imaginea scânteii ce amplifică și determină sens, vis și speranțe. În paralel motivul începutului multistratificat și divizat sucombă înaintea cercului inevitabil al legii universale a vieții care prezentifică și încarcă stoicește printr-o ambiție de neînțeles visarea tihnită și optimistă, cu o cruzime a neprevăzutului inevitabil, care sfârșește, patos, putere de înțelegere, iubiri, vieți. Aici apare, dacă vreți instrumentalitatea Quasarului, care din moarte și opreliște, învie și revitalizeaza, reconstruiește. Trup, minte, organic, spiritual, decompozat se reorganizează, reinventează, pentru că adunarea laolaltă nu e pur întâmplătoare și scânteia iubirii atomizează și adună nucleii în prelungirea dătătoare mereu de speranță și crez văduvit de durere care nu clachează, ci se fortifică ingenuu.

Omul, mâna, arborele, creanga, frunza, nervurile, verdele și galben-brunul sevei perimate umplu pânze și tablouri în care muzica vieții se scrie și pictează pe acorduri de neliniști ce-și caută mereu parcursul luminat spre izbăvire. Fără a căuta, în schimb ultimul prag, de care odată lovit, moartea să fie ultima destinație. Ciclicitatea asta care parcă civilizează spirit e libertatea de a crede, fără a ostenta om și umanitate, creație și imbold de a face. Quasarul Anei Mănescu este toate acestea, e o lectură savuroasă muncită cu inspirația și devoțiunea mâinii atent ghidate de o minte creatoare care transpune în trupul scrierii scenariul unei viziuni ce sacrifică pe altarul artei somn și angoase, dureri și suferințe ce nu se trădează nicicum. Iar asta înseamnă demnitate, or pentru un scriitor, asta face diferența dintre esenta, aparenta, talent pasager si asumarea devotata a unei alegeri-chemari.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s