con

ninge pana se dilata
cerul meu din coji amare
sacului ce-l porti cu greu
pe umerii lasati de vreme
care-arunca nucile din pom
iar pan’ la miez e pret de-o izbitura
buna de asfaltul mintii
ce discerne ce e dincolo
de vreme, pe potriva sau temperaturi
si din oceanul ratiunilor diverse
pietre crapa ca sa verse
vitala substanta ce-i aurul
promis tristetii aliat ca sa-i fie
atunci cand piedicile-s multe
si nimic din ce mai este
sau din ce urmeaza ca sa vina
n-ajunge ca s-astupe si sa domoleasca
din setea mare care umple
cu nerabdare constiinte de pe ramurelele
care rasar de jos si pana-n varf

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s