flori

ceru-ti zambeste cu aripi de sus care taie si nori si azur in lumini care vin si trec dinspre mai jos inspre tot mai inalt iar infinitu-ti coboara atunci in fiinta care-l opreste-n sublima revelatie ce tine o clipa ce-i vie si amintita curent oricat de mult ciclul vietii inainteaza si semnele unor riduri si

adevar

ceru-ti scanteiaza inima-ti tresalta cand pleiada stelelor iubire-ti dau si sangele-n vine-ti arde-n trup fluturi zboara-n vintre si noaptea ti-e aliata-n feerie cand marea te priveste cu ochii sufletului lumii purtat de levantine adieri peste munti si dealuri, in desert si-n departari de-un punct terminus din care toate-ncep candva cand un planset face viata sa

pegas

hazliu nu-i nimic lipsit de-nsemnatate ci-i doar o fateta a felului in care o realitate oarecare ti se pare si apoi se si dovedeste a fi perceputa altfel decat ti-ar fi fost dat dintr-o graba s-o crezi. si rasufli usurat pentru ca ai si motive dupa ce vezi, auzi, intelegi si mai ales internalizezi frantura

poteci

e-o lume cu umbre-n culori care mai de care mai vii si altele mai desuete si seci care se duc pe dupa pomi si altele dupa ziduri si dupa copci si stele si sori si luni si ceruri care ca marile si oceanele se varsa ori nu dintre cioburile oglinzilor ce ne tot disperseaza si

e dimineata cu bruma si foc

o vad trecand si-acum pe jos prin parcul de tei plin si-alunecos cum scurteaza traiectoria-ndreptand spre punctul ce-o intereseaza si pasi alerti si zor si graba salturi tresalt-ale sale forme inspre cerul dinspre care se unduiesc spre pamant frunze ce nu mai sunt verzi asa ca mai ieri si doar brun si bej si sur