este

flori de camp in stepa arida
arsa doar de focul solar
se usuca pe zi ce trece
lasand in urma jar intetit
de vanturi reci si stins
apoi de ger nocturn
in luna plina de mister ce revolut
ea lasa timpul sa putrezeasca
ce era mai ieri inca viu.
si furtunile cu ploi acide
prin tropotul cu care lovesc
pamantul asemenea unor copite
salbatice in lutul preschimbat
in nisip cu praful ochilor
vanturati la temperaturi
scazute misuna viata-n conditii
extreme dar subzista si e mirific
sa vezi cum totul se agata
de firul de panza ca cea de paianjen
doar sa mearga mai departe
prin timp. microscopia ei vivace
impresioneaza caci intaratata
viata asa cum e echilibreaza
prin vointa de care lipsa nu duce
fiecare fiinta mare care
se vrea si stapana.
interioara dusmanie duce munca
de lamurire si analiza consuma
resurse de masura…

inel

carti pe mese si lampi ce-ajuta
scrierea lor chiar de nu-i lumina
aia ce s-asteapta ca sa vina si cu
tot cu ideile de pe scheletul ei
sa prinda conturul pe care
mana ce-i ghidata precis de cerul
de pe umeri pune sensul acolo
si face lumea sa capete viata
insuflata cu aerul vital din litere.
greu si nu usor e drumul
prin noaptea luptei cu nesomnul
si zambet prea meschin cand
pieptul doare dinauntru pentru ca
nu-i buza ce s-atinga rana
si sa vindece durerea pe-aproape
si s-aline cu o mangaiere
fina de sarut cu petale rosii
sa lase potopind cu-aroma lor
gustul cel amar de-agrise
coapte cat sa fi facut din floare
copilul fructului cel tanar
prematur si insolit pe buza unui
drum ce-i mester de curbe sovaielnice
pe taisul crestelor adanci si dese.

decor de noapte

de curand se asezasera pe-o craca
doua pasari ce zburau demult
si langa lacul unde poposira
se balacira-n vreme de canicula.
o rata salbatica si-o barza
devenira brusc de drum surate
pe taramuri unde nu mai ajunsesera
la timp caci se pierdusera de toti
ai lor iar acum se odihneau putin
ca sa se-ntreme pentru ce avea
sa mai urmeze.
seara se lasa incet si cu ceva
greutate pana si pomii
isi aplecau crengile cu frunze
deodata ca la o chemare
a cuiva care parca-ncepuse
sa vrajeasca natura si-n totalitatee
i se supunea. numai bine
pentru camaradele de drum
care o pornira-n marea calatorie
ghidate doar de flerul unor
aripi falfaind in intuneric…

iar

intr-o lume plina de amabilitate si curtoazie
ceva-nlauntrul tau iti spune ca-i meschin
asa sa se arate toate, complet diferite de
ce-ai trait si experimentat mai-nainte
altceva-ti spune-n schimb ca meriti
sa ti se intample o schimbare
pe care chiar cu pasii tai ai chemat-o
iar ea a gasit cu cale sa te-auda
si sa-nteleaga mesajul tau si sa te
rasplateasca pan’ la urma pentru
cutezanta si perseverenta unui
incapatanat sa creada ca nu totul
e exact unidirectional si la fel
mereu ca tine si drept merit
cadou muncit sa-ti ofere la capatul
drumului tau unde-ai sosit cu
laurii sudorilor repetate-n straduintele
din rasputeri. drumuri multe si-ntortocheate
se intalnesc pana la urma cu o binemeritata
pauza de respiro, pretuire si
devotiune pentru castigarea unei linisti
pentru spirit. zambeste si fii recunoscator.
ploua acum, dar soarele va zambi
iar.

Mosteniri stravechi in mito-credintele romanilor de Dan Barhoata

10390021_292264314267719_1912405649400080969_nDe dincolo de timp. Mosteniri stravechi in mito-credintele romanilor este o lucrare de cercetare imbinand mai multe campuri de stiintifice precum istorie, geografie, folclor, mitologie, istoria religiilor, arheologie in care autorul Dan Barhoata instituie o altfel de fata, un altfel de chip al romanilor, Romaniei, care face foarte bine timpurilor actuale. Mai concret, cartea sa aparuta in 2010 la Sibiu este o reconstituire a filonurilor care transcend timpurile de catre un atunci de demult catre un azi in spatiul carpato-danubiano-pontic.

Teza cartii este aceea ca nu colonizarea romana a Daciei a adus beneficiile etnogenezei poporului roman, ci cu o rabdare de iubitor de izvoare cauatate si apoi revelate in timpul alocat cercetarilor multiple, Dan Barhoata deconstruieste ajutandu-se de mituri, credinte, izvoare populare, folclor, legende, colinde, credinte religioase mitul ideii ca multumita Romei, Romania poarta acest nume si ca invadatorii Daciei lui Burebista de dinainte de Christos aflati la ananghie in planul lor de cucerire a lumii s-au infruptat din bogatiile plaiurilor unde domnea linistea si epoca pastorala si agrara mai mult decat ar fi contribuit ei insisi cu limba lor latina, credintele si zeii lor la influentarea acelor aspecte care se percep lent si care au dus la ceea ce azi numim coabitarea acelor oameni ai vremurilor care prin convietuire au mixat sangele dac, matern al acestor locuri cu cel roman, invadator si au rezultat pana incoace romanii intr-o tara ce si-a pastrat teritoriul si limba, in buna parte obiceiurile si traditiile, credintele si care azi se numeste Romania. Rabdarea autorului pentru demistifierea acestor istorii parca intr-un fel exonerand responsabilitatea morala si anuland validitatea atator dovezi ale izvoarelor istorice care atesta puternica lor apartenenta la aceste locuri pe care unii antecesori au practicat-o prin vehicularea ideii de puternica influenta a partii latine a colonizarii romane a Daciei antice, ce in fapt n-a fost decat ocupatie si secatuire de resurse de tot felul pentru inzdravenirea capitalurilor imperiului ce greu se putea tine cu atatea colonii de gestionat si cu mari instabilitati in cetatea unde povestile si aventurile iscodeau siguranta e de apreciat.

Concret drumul argumentelor sale sprijinite de voci cu prestanta si autoritate stiintifica precum V. Densusianu, Mircea Eliade, George Pruteanu, asta ca sa amintesc doar cateva din desele citari din carte este urmatorul: Dacia, denumita prin poporul ei Hiperboreea, sau Pelasgia e amintita ca raiul pe pamant in scrierile lui Herodot, in scrierile perioadei elenistice si datarea topografica ne face mandri atunci cand observam ca ne incadram la nord de Istru, vechiul nume al Dunarii, la Pontus Euxin, Marea Neagra, sau in mijlocul arcului montan Balcani-Carpati, care pe teritoriul tarii noastre, Muntii Bucegi sunt taiati de monumente megalitice amintind de inalte preocupari ancestrale vechi de cand lumea pe aceste plaiuri. Dincolo de dualitatea si multitudinea de zeitati a Romei, Dacia venera pe Zamolxe, cel caruia i se si inchina ofrandele ritualurilor initiatice ale dacilor care urmau trei grele incercari la capatul carora primeau initierea cunoasterii de dincolo de lume si timp. O abordare inedita, cu un bagaj stiintific adecvat, merita si chiar se impune lecturata pentru a avea si perspectiva insemnatatii oamenilor de dinaintea noastra pe acelasi pamant pe care astazi parem usor iesiti din garantie cand abandonam multe dintre vointele noastre lasand la discretia altora soarta deciderii folosintei uzufructului inradacinat inca pe aceste meleaguri.