Legenda omului bun

         În primăvara anului 2013, adică anul școlar încheiat, elevii unei școli generale din capitală poposesc pe plaiurile ardelenești unde o vale bine-mpădurită taie cerul pe la linia orizontului cu un verde mereu oscilând între  ceva care înțeapă întinderile nesfârșite parcă de albastru celest și niște înălțimi care te fac doar să visezi cum iarna ți-ai putea face cărare cu sania de pe deluțul aerisit de pomii doborâți în neștire în ultimii ani îmbie profesorii însoțitori să comande șoferului autocarului închiriat pentru această excursie să oprească. Prilejul ieșirii din găoacea conservatoare a capitalei a fost evident Școala altfel, comandă decisă culmea de un guvern ce a văduvit pe cei pe care-i obligă astăzi să poarte suplimentar de grijă unor elevi despre care zi de zi cât sunt împreună la clase se crede c-ar fi materialul cel mai șubrezit de vreme, context actual comportând toate acele ancorări în realitatea dată de intersecția tuturor acelor aspecte ale vieții care pornesc de la voință și întâlnesc pe parcurs posibilitățile suprimate de convenții sociale care fac exprimarea cam imposibil de realizat întocmai cu niște previziuni, care altfel sună bine și formal chiar vor un bine. Cei mai inventivi dintre tineri, emo, sensibili și neînțeleși de nimeni, așa cum se văd ei înșiși, se rup ușor de grupul turmei păstorite stângaci de lipsitele de vlagă și responsabilitate didactico-maternă cadre didactice și acced în curtea Bisericii Evanghelice din localitatea unde făcuseră popasul. Se întâmplase să fie Măierușul, o localitate aflată ca o punte de legătură între mai cunoscutele localități, pentru că sunt mai răsărite și mai mari poate! – Sighișoara și Feldioara, două așezări speciale care fac deliciul oricărui călător pasionat de turism, de istorie, medieval, cultura aceasta a plimbatului pe străzi pentru aerisire și apropierea de natură și de autentic. Dincolo de blocuri și civilizația asfaltului încins de semafoare care merg sau nu, de graba în trafic suprateran și subteran aglomerat și tînjind după mijirea printre cărări pietruite a firului aceluia verde și tânăr și încrezător de iarbă că va ascende într-o zi spre înalțimile albastre ale boltei cerești, chiar de serenadele iubirii unor tineri se vor consuma pe o pătură întinsă unde ea cu capul pe spate în poala lui va privi clarul de lună și va adormi visând la tot ce poate fi mai romantic și mai frumos. Și a doua zi, dis-de-dimineață ascensiunea firului încăpățânat de iarbă spre cerul care a lăsat locul boltei înstelate seninului care prefigurează dominația diurnă a soarelui ce-mprăștie raze de căldură și lumină înrobind viețuitoarele după toate spițele neamurilor lor să se abată din calea-i ambițioasă de a ține totul la distanță în apogeul stării sale de manifestare. În atare condiții Mălina, șefa de idei a fetelor și Octavian, alias Tavi, capul răutăților echilibrate, sursa originalității puștilor de a opta îi îndeamnă pe ceilalți trei, Iasmin, Cornelia și Ducu să se cațere pe zidul ce-mprejmuia fortificația ridicată, aveau ei să afle ulterior de către cavalerii teutoni în persoană. Moment în care rămas ultimul, Ducu se uită după profi și profe și alți colegi să vină să-l ajute să nu care cumva să piardă și el din spectacolul la care aveau acum acces colegele sale și credea el, norocoșii de Tavi și Iasmin.

– Profa ̓ – profa ̓ , veniți să vedeți, știți m-am abătut de la grup cu ăștia patru colegi și am fost luat de măgăruș, drept urmare îmi recunosc vina, vă rog să nu vă supărați pe noi toți, nici pe mine, dar știti…

– Ce-i cu atâta justificare în căpuțul ăla al tău, Ducu? Ajunge, ai comis-o tu alături de colegii pe care fără să fi vrut acum i-ai cam trădat și scuză-mi expresia, dar ca tine pe lumea asta sunt destui lași, amice! Măcar să vă fi ținut partea până mai spre final, dar lasă că e bine și așa! Ai venit după noi, semn că îngropăm securea războiului aici și de tot am poposit aici, văd că vă și place aventura, drept urmare hai să scoatem ce-i mai bun din orice, zic, da?

– Gata, profa ̓ așa facem, cum ziceți dumneavoastră-i cel mai bine, dar se poate?

Și-n timp ce și ceilalți profesori iau exemplul mobilizator al doamnei profesoare de istorie, Emilia Ioncescu, Ducu insistă pe lângă profa ̓  de istorie să ajungă și ei cu toții unde au reușit doar ceilalți patru mai grăbiți, alde Tavi, Mălina, Iasmin și Cornelia, adică în curtea Bisericii Evanghelice de rit protestant luteran. Întreaga localitate mustea de soare pe creștetele clădirii ce se fălea cu o tradiție și o durată ce învingea în etate orice întâlnit de cei mici până acum și unde roua ierbii pe care mulți dintre ei nici nu apucaseră bine să calce în asfaltul bucureștilor de acasă prea etanșeizat de rute, distanțe mari acoperite mecanic și programări de orice acțiuni apuca să le gâdile încălțările inadecvate cățărării pe dealuri și iarbă umedă, dar asta făcea parte din jocul de autentic pus la cale și atent de această dată monitorizat de privirile acide ale profesoarei de istorie. Intrați pe ușa din față, iar nu pe cea din dos, ca cei patru copii ce văzuseră Pistruiatul la televizor se pare și aveau arta descurcatului în viață cam în orice fel de împrejurare, de această dată întreg grupul de elevi însoțiți de mentorii lor în viață, profesorii observatori intră pe poarta de acces în curtea Bisericii și acolo dau deja, surpriză, peste un domn trecut de prima tinerețe care le vorbește cu calm și încântare că se mai găsesc și azi destui tineri curioși să afle secretele istoriei care a umplut de faimă și interes obștesc umila așezare dinaintea Sighișoarei venind dinspre Brașov.

       Și se făcea că mândrul și modestul crai era plecat de pe muntele ce-i poartă și astăzi numele să-și cunoască rostul în lume prin găsirea femeii care-i va face viitorul plin de sens. Soră-sa luna pe care mereu o ruga noaptea când în genunchi pupa mereu pământul gliei pline de umezeală-n întunericul luminat palid care-i revela mereu floarea aceea de colț pe care o și luase cu el învelită în bucata de cârpă pentru a nu se ofili în drumul său spre aflarea ei, cea care avea să-i umple sufletul și viața de bucurie, iubire și împlinire a unui destin, de care se apropia nu cu lumânarea, ci cu avântul tineresc și elanul bărbatului a cărui credință poate muta nestrămutat muntele din loc, nu pentru a face pe plac cuiva, ci pentru a face ca inima ei să-l vrea aproape. Și chiar lunii de pe cer i-ar fi pus gând rău tânărul crai, deși era legământul său de cruce pe care la fel ca și cu un camarad de ostășie l-ar fi făcut și ar fi însemnat o îndatorire pe viață și comportând devotament și credință în ajutorul reciproc oferit la nevoie, că vieții are să-i vină de hac singur dacă e cazul, fiindcă iubirea și prețuirea sa pentru o femeie încă nu-i sunt date să le trăiască. Dar așa a ajuns el hoinărind de colo-colo și după zile și nopți petrecute călare, timp în care se mai oprea doar să adape calul său frumos și puternic și când și când foamea-l răpunea ochii dându-i impresia că orizontul se mișcă asemenea obiectelor care sunt privite din apropierea unui foc ce arde și care efectiv se mișcă indecis făcând ca simțul vizual să fie pus sub semnul întrebării privind adevărata realitate pe care ochii o percep, coborând pe linia Bârsei, apa curgătoare care de altfel, copii, face și distincția de atâta vreme între micile noastre ținuturi pe care voi și domnii vostri profesori ați avut bunăvoința a vă opri și ne cunoaște obiceiurile și micile secrete pe care nu le păstrăm, ci când vedem curiozitate juvenilă cu substrat bun spiritual, nici că se poate mai bine, pentru un umil servitor al oamenilor cu gândul pururea și-n serviciul Domnului Dumnezeului nostru să nu purced la dezvăluirea celor ce vor fi fost petrecute pe plaiurile localității noastre. Și ajuns aici, o cunoscu pe zâna lui cea bună, luna, care i-a mai zâmbit o dată de cum plecase din localitatea cu muntele acela frumos de unde vă aduceti aminte, am spus ca a plecat cu floarea aceea care și azi e o raritate din patrimoniul cultural, biologic al umanității și care-i semnalizase un pericol în tot avântul cu care el plecase de atunci la drum. Dar tânărul era pentru prima dată când trăda prietenia lor și avea curând să o și simtă pe propria piele. Asta, copii, deoarece obosit fiind craiul nostru peste orice măsură, băuse apa din copita cailor ce lăsaseră în urma tropotelor lor și a ploilor ce căzuseră înainte ceva apă bună pentru pământ, nu în schimb și pentru vintrele sale, care contactară ceea ce noi azi numim bacterii și care le numim generic ecoli. Greu mi-e să vă spun acum dacă pe acea vreme așa s-or fi numind, ideea este că moale la burtă, omul nostru tânăr în căutarea împlinirii sale ca bărbat nu mai văzu și nici nu mai gândi fiecare pas cu luciditatea afectată de durerile digestive contactate și se repezi în mlaștina din apropiere, care între timp s-a secat cu timpul. Și, dragii mei compatrioți, așa se face că al nostru crai despre care v-am vorbit până acum, slăbit peste poate, își afla veșnicul sfârșit fără s-apuce măcar a cunoaște ce-i iubirea și-ntr-o moarte pe care el singur și-a făcut-o mai suportabilă, asta pentru că tinerețea nu l-a lăsat să mai suporte umilința vieții…

N-are cum să fi murit așa, că n-are farmec, ce naiba, totul dus de râpă că atunci nu existau iaurturi cu burtici jucăușe pe care le bagi în interior și se vede la exterior, dar se poate?

Într-adevăr, da, nu acesta este finalul, copii și mă bucur că observ reacția asta la voi, înseamnă că am reușit a nu vă plictisi cu povestea legendei despre omul bun, craiul și destinul pe care-l aflăm depănând în continuare celelalte fapte așa cum ele s-au petrecut…

Pe când viața i se părea ajunsă la capătul ultim al existenței, un fluture i-a zburat deasupra creștetului și luminat de-o aură aparte pe timp de noapte întocmai ca un licurici, acesta i-a șoptit la ureche să caute leacul pe ziuă, dis-de-dimineață în locul unde rugii de fructe de pădure se întind și se văd. Pericolul era cel mai mare, acela de a da nas-în-nas cu animalul care mereu minte, spunînd că moare-moare, dar n-a fost niciodată consecvent în a-și păstra cuvântul dat și drept urmare, implicată fiind pe județul Brașov doamna Cristina Lapis, urșii-s acum bine-mersi într-o rezervație cunoscută în lumea largă chiar la craiul despre care vă vorbesc acasă.

Planta creștea pe atunci, numele nu i se mai cunoaște, doar proprietățile benefice lecuirii de fel de fel de probleme de sănătate au fost împărțite de alte și alte plante de-a lungul anilor, căci copii, așa cum societatea se adaptează schimbărilor vremurilor, și natura o face, asta s-o știți voi de la mine, bine? Și găsind el craiul planta respectivă a doua zi dimineață, mulțumi cerului și lunii care întretăia pe cer mingea de foc portocaliu-roșiatică ce avea să-i ghideze pe mai departe călătoria, purtată de-acum de și mai mult avânt și curaj în forțele proprii, căci moartea fusese biruită. Și mai departe de atât el ajunse într-o bună dimineață în pădurea care acum se cheamă bogății, căci pe vremuri zice-se trăiau aici toți acei haiduci care prădau boierii trădători de neam, uzurpând siguranța tuturora pentru ziua de mâine în folosul propriu și pe care acționând doar din impulsul drept al justiției sociale îi prădau mereu de comori și de averi pe când și le transportau de multe ori noaptea, de alte ori și dimineața și chiar la prânz luându-și chiar în grijă apărarea lor cu soldați înarmați plătiți cu cota-parte din valoarea transportului pe care urmau să-l depoziteze la destinațiile care se cunoșteau pe parcurs.

Și de cum ajunse el acolo, dragi copii și iubiți profesori se și scăldă-n lacul din mijlocul pădurii, acolo unde de această dată ursul nu mai dădea târcoale și cristalul apei reci purtate de vântul ușor i-o revela pe cea care se apropia din spatele său. O frumoasă domniță cu părul bălai, frumos curgând pe spate, ca stropii înspumați ai unei cascade atunci când ating punctul de cotitură al direcției pe care apa o ia imediat după ce nu mai are albie sub ea și se cască atunci hăul de aer în care plonjează cu toată fermitatea de care se crede în stare era cea care-l privea fără sfială cum se bălăcea în apa rece a verii care-l încălzise peste masură și care-i oferea acum desfătarea de care avea cea mai mare nevoie. O Ileană Cosânzeana a acelor vremi, sau de vreți a o compara cu eternul ideal feminin, femeia ce-i asigura spatele voinicului și tânărului crai era o madonă a luminii și bucuriei ce i se citea atunci pe chipul frumos de la mama natură, unde nu încăpea ca mai acum dorință ascunsă, malițiozitate și răutăți gratuite care discern cu pâlnia suferințelor răul de binele intenționat. Și ei au trăit o frumoasă poveste de iubire, dragostea lor acidă ca focul care arde și pârjolește tot în cale fiind cea care-i făcură să recunoască în fața stelelor și-a lunii, buna prietenă după cum știm a craiului cel tânăr legământul de viață și de moarte pe care cei doi îl făcură înainte ca pecetea omului și a femeii care se iubesc și din a căror iubire se nasc apoi fructele iubirii lor pătimașe să se fi pus pentru o eternitate. Căci semn de viață și de moarte ei înșiși își făcură unul celuilalt cu frunzele prinse-n coroana cu care astăzi celebrăm în mai toate culturile pământului uniunea pe viață a semenilor noștri și coronițe pe cap își puseseră ei doi unul celuilalt ca semn de încredere și credință deosebită pe care reciproc o aveau unul în altul. Și apoi din iubirile lor pe răcoarea dimineții în foișorul de paie pe care și-l făcură în grota unde ea se adăpostea în apropierea locului în care ea-l aflase pe el scăldându-se și seara sub clarul de lună când stelele licăreau răsăriră copiii care împliniră viața amândurora.  

Și ei începură mai apoi să crească frumos pe lângă bordeiul pe care părinții-l încropiră în mijlocul naturii, aproape de iarbă, de apă, de vânt, de animale.

Doar că acei oameni hapsâni la suflet care își aveau doar grija băneturilor lor și pe care alături de alți haiduci pe care-i întâlnise, craiul nostru-i deposedaseră de averile purtate de carele pline de galbeni auriți, l-au făcut să-i pară rău. Rău de tot. Căci după ce nevasta-i fusese omorâtă din comanda acestora, și din cei trei prunci, scăpase viu doar cel mai mic dintre frați, ceilalți doi fiind trecuți prin focul și sabia uneltitorilor plătiți să scape boierii avizi de craiul cel frumos și drept, lovindu-l unde doare mai tare un om, în cei dragi, el, craiul nu a putut suporta gândul că familia i-a fost omorâtă, ci cu un picior deja în groapă, doar gândul aflării locului și stării în care se găsea micuțul său care apucase să fugă din calea celor care-i omorâră mama și ceilalți doi frați. Vlad, căci așa-l chema pe fiul brav al craiului care se salvase fusese aflat de tatăl său în codrii care azi compun Valea bogății, iar numele-i vine de la preaplinul de bucurie și de fericire pe care atât craiul care s-a închis în el odată cu moartea familiei sale atunci, dar a dăinuit și ca bunic a avut parte de pe urma lui Vlad de împlinirea sfintelor dorințe pe care un părinte le poate avea față de fiul său, care la rândul lui a dus neamul mai departe iubind-o pe nevasta lui, mireasa pe care-o fericise cu titlul de mamă în repetate rânduri, iar feciorii și fetele lor au fost sănătoși și au crescut frumos, dând prin exemplul devotamentului lor față de aceste meleaguri dovada vie a faptului că omul bun într-adevăr sfințește locul și rămâne pururea în amintirea colectivă a generațiilor ce-l vor urma. Mai ales pentru ce a suferit el, Vlad, blestemat fiind de hapsânii aceia cu aur mult, care l-au otrăvit și l-au blestemat ca și fiii și fiicele lui să sfârșească spânzurați, pentru a nu ajunge în împărăția din cer. Așa că dragii mei oaspeți, nu întâmplător vă spun eu acum tot ce vă spun, ci pentru că așa au stat lucrurile atunci, iar ele până în vremurile noastre au tot fost transmise prin viu grai, semn că ceva important pentru oamenii si timpurile acelea acești oameni chiar au însemnat.

Ați înțeles, măi copii cu tot ce vă trebuie la nas și care nu prea vreți să arătați în jur că se poate conta pe voi, pentru că sunteți imprevizibili și aveți mereu toane, ce înseamnă lucrurile cu adevărat importante pentru un om?

Da, doamna profesoară! răspund elevii în cor.

E un început, până acum eram profa ̓̓ !

Am înțeles ce înseamnă viața, doamna profesoară, e impresionant ce a trăit craiul, Vlad e un învingător și tocmai de aceea rămâne și astăzi în memoria colectivă a localității, iar legenda care-l are în vizor e aflată de la domnul părinte aici de față de orice turist care are curiozitate și inspirație să vină aici!

Și pentru că nimic nu e întămplător dragi oaspeți, în curtea bisericii în care ne găsim acum se află chiar mormintele lui Vlad și ale copiilor săi, precum și al craiului care spre a duce mai departe misterul în care destinul său a fost învăluit nici numele nu i-a fost dezvăluit. Ele au putut fi observate până când regimul comunist a decis că nu cu astfel de legende își poate construi propaganda care să asigure stabilitate și dăinuire…

Încă o pildă despre cum bunătatea și generozitatea vin în lume întrupate în om care înțelege să le învețe și să șe folosească în folosul celor din jur chiar dacă el este surghiunit. Și precum vechii daci care se lăsau în voia săgeților ce coborau din cer și se îmfigeau în piepturile lor săvârșind în acest mod jertfa supremului Zamolxis, sau Zamolxe cum apare el la Eminescu, iată și legenda ce vorbește despre jertfa de sine a craiului și a vieții grele dusă de fiul său Vlad pentru mai binele celor ce vor veni după ei că ne vorbesc și astăzi despre o calitate a poporului nostru ce acoperă pământul lui Dumnezeu, Raiul, pe pământul populat de oameni vorbind aceeași limbă, nu musai a credinței, dar măcar una care-i apropie pe toti de un țel final de dobândire a salvării sufletului la marea trecere înaintea morții. Căci, trebuie să știți, copii că România se anagramează ca Om în Rai, iar asta nu e deloc puțin lucru.

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s