Francis Fukuyama – Sfârșitul istoriei și ultimul om, sau schimbarea de percepție asupra istoriei


Pe tărâmul libertății

          Societatea, cultura și civilizația occidentală, ca să folosesc termenii lui Samuel P. Huntington din celebra sa lucrare The clash of the civilisations în original, Ciocnirea civilizațiilor în românește au evoluat în direcția unei politici care a promovat democrația de tip liberal și au făcut din ea marca distinctă a formei prin care cei mai mulți dintre cetățenii aparținând țărilor cuprinse în acest nucleu forte cultura și civilizația occidentală își aleg conducătorii laici.

           Dincolo de formele de guvernare cu care intrarea în secolul al XX-lea a prins majoritatea țărilor din nucleul occidental cultural și civilizațional, democrația de tip liberal s-a consacrat ca o alegere de bază în republicile statelor europene și dincolo de ocean, unde Statele unite ale Americii a comportat dupa George Washington si proclamarea Declarației de independență a cunoscut în acest câmp politic de vedere o ascensiune fulminantă și care s-a văzut cel mai bine în randamentul social și cultural ulterior acestei date.  Încă de la începuturile sale în așa-numita era modernă a lumii actuale, democrația liberală, înțeleasă aspectat și racordată timpurilor actualității secolului al XX-lea, unul supranumit al vitezei, date fiind ascensiunea fulminantă a științei și eficientizarea acesteia în câmpul pragmatic al consumerismului general care a ajutat îmbunătățirea gradului de viețuire oriunde pe glob a avut de a face și de a rezista tentațiilor autoritariste în materie de guvernare. Știm de vechii elini că republica a fost atunci un oareșice experiment când vine vorba de condus destinele unui stat, unei comunități sudate de indivizi stăpânind același areal, unde aproximativ toți vorbesc cam același dialect și au în mare cam același scop de a-și vedea ținutul unde trăiesc ocrotit de relele ce se pot oricând abate asupra sa, iar puterea încredințată de către cei mai mulți cetățeni unuia pe care îl văzuseră ca fiind cel mai potrivit pentru a le fi reprezentat cauzele și destinele în istorie, democrația avea și atunci, de la începuturi și origini lipsurile sale. Luate pe rând ele comportă în mare spus una și aceeași mare problemă și anume tentația predilectă a celui numit prin alegere generală conducător de a-și aroga mai mult decât i se cade, iar tot acest mecanism sistematic prin care se permite așa ceva e tocmai lipsa cea mai vădită a întregii filosofii de conducere de destine.

           Nu întâmplător acest lucru se întâmpla deunăzi în istorie, căci apropierea temporală de datarea ultimelor abuzuri personale ale unor încredințări de frâie sociale era una în care tentația poate chiar prea mare făcea imposibil de anulat complet încercarea de a nu fi mai prejos ca întregul sistem, de vreme ce ai ajuns acolo sus. Și astăzi, sistemul politic democratic suferă de aceleași emoții, iar tentația atrage asemenea unui magnet pe cei mai slabi de înger ce vor să fie peste oameni cei mai cei. Mimetismul acționează cu un șantaj emoțional, o vanitate interioară pune stăpânire pe minți și uite-așa ne trezim că peste noapte cui încredințezi puterea pentru a fi un bun cârmaci pentru nația sa, ajunge să fie căsăpitorul oamenilor ce l-au adus acolo! Tentația aceasta a ideii că pârghiile puterii odată aflate meritat sau printr-un context prielnic în propriile mâini nu se mai pot dezlipi și deci disocia de personalitatea și identitatea proprie unul din marile neajunsuri necorectate de-a lungul timpurilor în democrații.

            La capătul celălalt, în materie de alternativă, cultura și civilizația occidentală a însumat ani și generații întregi de regimuri politice autoritare care nu au făcut nici cinste și nici o bună imagine Europei și Americii latine bunăoară. Totalitarismul european a marcat tendințele generalilor armatelor statelor unde s-au întâlnit gândiri ce nu au ținut pasul deloc cu istoria acelor vremuri. Un Franco în Spania anilor conflagrațiilor mondiale, apoi copiat exemplul său nefast de întreaga Americă latină, Mussolini în Italia, Hitler în Germania ca exemple ale ideii de dreaptă puternică din cercul centrului arcului politic, comunismul bolșevic, vietnamez, mongolez, cubanez, chinez, român și cel care a atins bună parte din provinciile satelit ale fostului imperiu țarist situate în Europa centrală și de est ca exemple câteva a ceea ce a însemnat asaltul stângii puternice, ciuma roșie în istoria omenirii. Fukuyama se întreabă dacă nu cumva democrațiile liberale se vor prăbuși conceptual și pragmatic la nivel politic urmând exemplul comunismului ce avea răul înscris în codul genetic intern.

            Ca argument propune autorul acestui eseu ideea că democrațiile liberale actuale suferă de multe probleme sociale, cum ar fi de pildă șomajul, poluarea mediului, drogurile, crima și multe altele acoperind prin această sintagmă locul rămas indefinit precis de autor. Evident, răspunde același autor american cu origini nipone, că dinspre cetățenii aparținând statelor unde guvernarea este reprezentată de democrațiile de tip liberal pot veni oricând acuze la adresa guvernanților aleși să-i reprezinte pe motivul obținerii unei vieți nesatisfăcătoare, fără pic de mulțumire în ceea ce privește așteptarea. Câtă vreme aceste paradoxuri și contradicții duc la nimic altceva decât un set permanent de răspunsuri care mai mult reproșează, fără a oferi și niște soluții viabile punctelor de vedere aflate în conflict, istoria s-a sfârșit conchide acesta, subliniind perspectivele antecesorilor săi ca Hegel și Kojeve.

            Cu alte cuvinte, atâta timp cât dincolo de aceste amalgamări de perspective din tabere diferite există totuși canal de comunicare și o voință care să vadă fără ochelari de cal, încercări vor fi pentru elucidarea enunțului problemei și deci istoria va dăinui. În caz contrar, nu. Omul ca om este deviza ce are în vedere descoperirea esențialului de la care pornită această analiză se poate regăsi dincolo de spațiu și timp conceptul neafectat de vreo predeterminare extrinsecă ontologicului uman, adică thymosul, o puternică dorință a omului de recunoaștere a personalității, firii și expresiei sale în celălalt, cel care e responsabil prin însemnătatea sa de mersul bun al lucrurilor. Evident în trei dintre cele mai importante manifestări sociale ale ființei umane, religia, naționalismul și democrația, thymosul pune la îndoială capacitatea de satisfacere a propriillor așteptări venite pe fondul firesc al viețuirii de către democrație.

             Atât logica dorinței, sau felul în care cetățeanul de rând are sau nu temei să se încreadă tacit sau mutual, de suficient de multe ori se dovedește gratuitate dureroasă o astfel de alegere prea mult în acest sistem politic, ce repet, e bun, perfectibil ca orice pe lumea aceasta, dar în momentul de față omenirea nu a descoperit încă vreunul mai bun. Lupta pentru recunoaștere, adică nu musai a poza în ceva ce ai dori să pari, ci efectiv să te zbați pentru fiecare centimetru câștigat de tine înafara propriei ființe și/sau locuințe este secunda preocupare a cetățeanului european de pildă, interesat să afle și să știe de preferat din timp ce va fi cu viața lui dacă da, sau dacă nu s-a schimbat ceva în perceperea vieții propriei patrii. Stânga și dreapta eșichierului puterii politice se despart în viziuni complet disociate. Astfel prima afirmă ideea că promisiunea unei recunoașteri reciproce, universale rămâne încă nerealizată pentru că există nenumărate inechități sociale, de tip economic și administrativ ce afectează chiar și pe unii care doar profesional sunt în aceeași barcă. Dreapta zice diferit, la modul în care problema societății liberale nu e nepotrivita universalitate a recunoașterii, ci scopul recunoașterii egale. Iar cum diferențierea e un drept câștigat prin sudoare și mult sânge vărsat inocent, nu rămâne decât contradicția ce nu justifică pretenția ca democrația să poată dilua astfel de probleme și nici n-o expediază plenar în direcții indefinite, doar că nu-i convine ceva.

              Distribuirea resurselor către care accesul este unul mai mult sau mai puțin restricționat funcție de cum este gândit mecanismul după care politic este condus un stat oferă iarăși argumente pro și contra ambelor tabere ce se pot simți dezavantajate în ceea ce privește accesul la ele. Natura vine ca un dat ce se acceptă în plan personal mai lesne decât cultura, care nu este altceva decât natura educată și controlată de către om să dea niște rezultate așteptate, care restricționează în baza unor convenții prestabilite temporal, conjunctural. Prin urmare omul de rând, sau caracterul anistoric al ontologicului individual, o chintesență a colectivului cultural până la urmă poate fi justificat atunci când de dorit vrea, dar de putut nu poate pentru că societatea nu-i conferă legitimitatea celorlalte resurse la care să acceadă pentru că expresia-i e limitată.

               Și cu toate acestea structura socială a democrațiilor de tip liberal prezente pe scena vieții culturilor statale occidentale este asemănătoare unei piramide clasice, având baza un patrulater regulat, iar accesul către resursele și pârghiile puterii pe scala statului de drept, unde politic te poți vedea conducător al chestiunilor sociale se face gradual, începând cu pașii mici, dinspre local spre centru. Asta vine privită în oglindă, așa după cum Huntington în Ciocnirea civilizațiilor o spune când vine vorba despre civilizația de tip musulman, o ramură de bază a culturii și civilizației asiatice, acolo unde accesul la resursele și pârghiile puterii se face centralizând toate acțiunile, pe pricipiul că ultimele redute locale vor fi căzând automat după ce sceptrul puterii centrale a fost preluat.

Vorbind despre priorități în gestionarea afacerilor publice când vine vorba despre regimuri politice și forme de guvernământ, un lucru este clar și anume că o chestiune leagă ambele viziuni ideologice și politice, democrația liberală și autoritarismul de tip comunist în materie de interes. Democrația și comunismul n-ajung în niciun punct să echilibreze libertatea și egalitatea în forma lor de a păstra și puterea și de a ține publicul care votează aproape de partid. Nici modalități de optimizare sau îmbunătățire a acestui lucru nu se întrevede.

            Luate individual, cele două aspecte ale ideii de guvernat poporul, libertatea poate cel mult oferi politic plăceri mari și multe cantitativ unui număr restrâns de indivizi, egalitatea oferind bucurii mai mici unei categorii mai largi de indivizi din plaja de clase, ori categorii sociale.  Acum, comunismul știm ce a făcut, părinții noștri o știu cel mai bine, ei au primit bucurii de masă cu prețul unei claustrări politice, care le-a etanșeizat câmpul perspectivelor, oportunităților, iar democrația oferă prin cadrul politic pe care-l creează un climat în care subtilitățile legislative vin înmănușate pentru o categorie selectivă a elitei să spunem sociale.

Oameni fără inimi

           Acest subcapitol este pe deplin analizat din mottoul pe care Fukuyama îl prezintă citându-l pe Nietzsche și a sa creație Voința de putere: Cei care l-au abandonat pe Dumnezeu se agață cu atât mai mult de credința în moralitate. Se spune că în vremurile de sfârșit a ceva, a unei perioade datate istoric de pildă, înaintea revoluțiilor ce apar la nivel de mentalitate și noutăților ce-și caută drumul spre evidență răbdând și îndurând renunțarea la anumite crezuri vine automat cu preluarea altora. Nu la modul în care am dori acum să criticăm o inconsecvență evidentă după urmarea firului logic al argumentării, dar informația nu poate fi înmagazinată prea mult timp în cutia craniană, așa că renunțarea la ce pare deja perimat vine natural, convingerilor celor mai profunde luându-le ceva timp pentru a fi reenunțate, or în lipsă de așa ceva, conștientizarea unei posibile erori de adaptare va veni ulterior dacă va veni, la fel de bine cum anticiparea se poate dovedi fructuoasă.

            Cât privește aspectul celălalt al satisfacerii în urma deciziei de reevaluare, reconsiderare, redefinire a unor priorități, dorințe șamd- întrebarea care se pune e perfect enunțată și justificată logic: dacă majoritatea indivizilor ar obține ce și-ar dori de la viață, atunci în materie de obținere strictă a cetățeniei și altor drepturi cu recunoaștere socială imediate, care traduse aduc beneficii socio-administrative și personale cuantificate prin faimă, recunoștere, publicitate, notorietate, atunci disprețul unora față de alții n-ar fi la cote alarmante? Răspunsul e implacabil: ba da, pentru că dorința unora de a fi originali și neasimilați ideii de mulțime e mai mare decât acceptarea pe considerentul mulțimii a statutului comunard împărțit frățește pe ccriterii care nu mereu concordă unei serioase sau adecvate analize de facto. Câtă vreme asta nu ajută thymosului, concluzia că societățile democratice suferă la acest aspect în fața altora pentru care a fi egal comportă și pentru public o învățătură și nu o alegere.

                O încercare de elucidare asupra ideii ușor încâlcite cu privire la ce mai vrea lumea asta mică și mare deopotrivă, depinde de cum și din ce unghi privești ansamblul, o dă chiar Nietzsche, care spune că adevărata desăvârșire umană, împlinirea bucuriei și deci rodul muncii și așteptărilor oricui se obține doar în trecut, când posibil era acest lucru doar în societățile restrânse numeric ale aristocrației nobiliare.  Aici ideea de concurență pentru a poza în fața altora drept superiorul cuiva, cu care altfel ești într-o relație amicală cel puțin este una care e animată în civilizația occidentală de imboldul laic Fii cel mai bun, restrâns la aria de competență specializată pe calificarea, chemarea pe care o simți de demult, sau din contră extinsă la iluzia lumii capitaliste de a stăpâni și avea tot ce ai nevoie,dacă muncești cu sârg și prioritizezi realmente ceea ce ai nevoie. De aici, ideea de bază desprinsă e cea a lui a fi și a părea că ești ce pretinzi, sau doar vrei, visând a fi perceput ca atare, dar orice fel de atribut al tău te cam afectează, la modul că nu prea-ți iese asta cu vrutul, că n-ajunge! Dacă nu poți, nu poți și gata, n-ajunge să vrei și să te dai de toți pereții dacă nu e să fie pentru că nici nu ți se potrivește!

Bruma de conștiință ce apare într-un târziu, fie și la vârsta senectuții pentru indivizi diferiți și dispersați aleatoriu în areale acoperite de ideea democrației liberale face ca în decursul vieții unui om, individul să realizeze până la urmă că un țel, o dorință stringentă și neatins la timpul său nu mai poate avea aceeași valoare după trecerea acelui val de importanță pe care l-ar fi avut atunci. Și, prin urmare se obișnuiește cu ideea că orizontul așteptărilor sale n-a fost decât unul prea obtuz, prea visător, prea optimist vizând nimicnicia formelor de expresie personală ce ar fi putut ipotetic transforma așteptarea și voința în dat și realitate obiectivă evidentă.

           Concluzia ce rămâne și care oripilează la o primă observație asupra ei, e aceea că pe măsură ce te apropii de ceea ce vrei, dar nereușind să faci doar asta, descurajându-te pe masură ce timpul alocat reușitei se îndepărtează el însuși de proprile planuri idealul, planul de atins devine un miraj și pentru tine, cel, sau cea care ai crezut în el prin toți porii ființei tale și care miraj, sau deziluzie dispare pe măsură ce te apropii în pași adecvați atingerii scopului, fără a-l atinge. E o distincție clară, precizată la timp, mai ales că senzația unei astfel de desfășurări de evenimente pare nu doar muncă sisifică, ci o asumare a eșecului prin raportarea la o altă dorință, ceva mai realizabilă prin închiderea arcului de cerc pe care o are raza. Din obtuz, unghiul așteptărilor se va mai fi deschizând poate doar cel mult în unghi drept, așa încât deziluzia să fie măcar creionată mai puțin dureros. Și deziluzii adunate nu fac decât să creeze portretul ultimului om, sau să descrie simțirea ultimului om, cel modern, care fiind ultimul, dincolo de el, tot timpul e ceva cu post- în față! Istoria nemaifiind una ce comportă previzibilitate și liniaritate, devine timp suspendat sau orice altceva, numai istorie evenimențială, nu! Tiparele unei lumi globalizate și uniformizate după chipul și asemănarea induse prin toate canalele mediatice unui occident ajuns la o dotare tehnică și tehnologică ce implică know-howul în multe domenii unde prețul expertizei este practic monopolizat sunt indivizii care de aleg să facă turism sunt unul și același, doar că o Mărie cu altă pălărie, că să fiu puțin, sper nu supărătoare prin sintagma aleasă, spirituală, cel puțin la nivel intențional: turistul și hoinarul, cum apar ei descriși de Beck, primul ca fiind un obișnuit al mijloacelor de transport, cel pentru care acasă înseamnă după ce s-a autoeducat s-o creadă așa peste tot pe unde ajunge în scop bine definit de interes de serviciu, afaceri profesionale și/sau personale, comportând latura intimă și celălalt care vrea doar să pară când prea mulți crede el zboară de colo-colo, tocmai el să nu o facă, indiferent dacă are un scop bine precizat, sau o destinație aleasă? Primul ajunge să fie căsătorit cu aeroporturile lumii și gările și autogările, pe când cel de-al doilea nu e nici măcar cu viața, ori cu propria ființă, pe care o minte dându-i iluzii deșarte.

             În concluzie, oamenii fără inimi din subtitlul acestui capitol sunt deziluzionații propriilor alegeri. Inadaptații care nu-și ating scopurile la timp, își trăiesc suferința pricinuită de asta cu asumarea ei și a erorilor comise și lipsa de patos pentru ambiție și îndârjire o evidențiază perfect.

Liberi și inegali

             Acest subcapitol este oglinda celui anterior, anume că punctează efectele productive la nivel colectiv într-o societate ale sistemului concurențial cel care e răspunzător la un moment dat de ridicarea ștachetei, dacă nu cel puțin de menținerea ei la un nivel optim pentru stimularea indirectă, extrinsecă a voinței și putinței celorlalți, așa încât a pregăti cât mai bine, calificarea și preofesionalizarea fiecărei ocupații să fie un deziderat tangibil prin rezultatele obținute. Aici megalothymia se opune vădit izothymiei, prin aceea că cine nu conștientizează partea bună a aspirațiilor prorpii, pentru asumare de roluri superioare celui de lângă el, trage în jos prin moleșeala îngăduinței de moment generații întregi de oameni.

Drepturi perfecte și îndatoriri imperfecte

              Conform  versiunii anglo-saxone a teoriei liberale ce a stat la baza fundamentării statului republican federativ nord-american, indivizii au drepturi perfecte, dar îndatoririle lor raportate la comunitățile din care fac parte nu, pentru că drepturile derivă din drepturile lor, astfel că obligația morală e aproximativ contractuală, adică comportă adecvarea la un contract. Slăbiciunea democrației, vulnerabilitate în toată regula este faptul că diversității i se acordă prea mult curaj pentru manifestare și aceasta nu ezită deloc, căci de evitat e mult până acolo, să ostenteze, să oripileze, să deranjeze, într-un cuvânt. Așa că tolerarea unor hybrisuri comportă în receptare asimilarea ca validare cu drepturi de manifestare, ceea ce nu e tocmai adevărat, de aceea cred că discuția la nivel public trebuie făcută înainte de a se decide ceva pentru țară, altfel democrația riscă să-și expună proprii cetățeni avalanșei de pretenții legitime ale invadatorilor altor culturi și civilizații ce nu fac decât să-și afle cât mai bine drepturile și apoi să facă uz de o permisivitate, ce nu e doar îngăduință exacerbată, ci tinde să fie percepută drept naivitate. Anume libertățile și permisivitatea multivalentă ce comportă registrele diverse ale viețuitului dacă depășesc o minimă rigoare ce ține de asigurarea unui climat sănătos și comportând doar grija pentru asigurarea securității spațiului public unitar național. Mă refer aici la religie, educație, limbă sau limbi materne, lucruri care și strategic privite pot destabiliza oricând statul unitar câtă vreme sunt animate din exterior de tendințe fanatice.

Imense războaie ale spiritului

            Acest subcapitol începe apoteotic, la modul cel mai serios. Tendința izolării ca mod de viață într-o lume a paradoxurilor în care ajungi să te vezi neîncadrându-te în niciunul dintre tiparele, sau decorurile pe care viața și tot arsenalul de înlănțuiri de convenții nechestionate social, să simți și tu că ți se cere opinia în legătură cu un lucru sau altul ce e decis prea rapid și mutual de ceilalți, mai mulți ca tine, doar printr-un enervant de insuficient că așa se face, că zice x sau y ți le scoate în cale, te face să te abați de la o sănătoasă idee de comportament social în care singura ta dorință e aceea ce nu poate fi văzută ca pretenție câtă vreme te implici în tot ceea ce faci și cauți să faci asta cât mai bine în folosul diverselor echipe din care vrei doar să simți că faci parte, nu doar că ești tolerat să fi fost asimilat unora sau altora și să-ți vezi ca o broască țestoasă ce se folosește de carapace pentru a evita accesul în viața personală a intrușilor ce pot dăuna mai mult decât ajuta unui scop de socializare să spunem fără a fi moralizatorii vreunei fabule.

            Și această stare de retragere e menită trăirii vieții după alte tipare axiologice care pun ființa personală mai în susul altora și prin urmare devenind prea egocentrici servim propriilor cauze și scopurile încercând a le duce la îndeplinire devenim ultimii oameni. Moderni, trebuiue făcută precizarea. Căci în ochii noștri n-avem cum vedea vreo înfumurare, sau ambiție de a privi și nu vedea vreo eroare de percepție căci vorba textului autorului analizat aici suntem ființe omenești și avem dintr-un impuls nativ o bună părere despre sine. Și tot pe atât de adevărat este și faptul că o astfel de plictiseală cauzată de amorțeala spiritului poate distruge multe corole de minuni ale lumilor altora, fără nicio problemă. Fukuyama dă aici exemplul lipsei utilizării militarismului într-o lume a eșafodajului psihologic ce caută vulnerabilitatea de tip psiho-emoțional. Prea multă pace, sau stat degeaba din perspectiva milităriei, face ca să pornească războaie din senin, doar pentru că întreținerea sau probarea tehnicilor și pregătirii soldaților dotați cu tot felul de instrumente de războit ce nu mai comportă prea mult hazard pentru apărarea gliei, ci tot mai mult tehnici și tactici robotizate care sunt menite să distruga teritorii pentru a le deține și asta în vederea exploatării resurselor pe care acele locuri stau.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.