epilog

stranie-mprejurare ‘ti-aduce aminte
de fastacelile rosetii pielii
din copilarie si adolescenta
ori de cate ori flacaul mandru
te privea cu luare aminte
de si paru-n cap ti se-ncretea
atunci cand focu-n obraji s-aprindea
si te ardea si o tafna-n piept
ti se punea de nu mai puteai respira.
era o iubire de timpuriu simtita
atunci cand petale incepeau sa-ti iasa
tie floricico… ce-n pamant reavan
erai prinsa, dar rupta din rai
tu parca mai erai, zau!
mai ales si-atunci cand
te-ncepeai la joc sa-ti lasi
mai jos de ochii lumii
cate-o frunza si-o sepala
si-apoi repede din tine
petalele rupeai si ramanea inflorescenta
goala de tot, doar bujorii colorati
in vii si-aprinse rumene condeie
de pe fata scanteiau in departare
imprastiind volumul sunetelor rare
de bunastari interioare cu seva
prin vasele libero-lemnoase.