oo

ferice de cine se cade
in valtoarea spumelor
din aburii betiei netrezindu-se
decat dupa infuzii de capital
spiritual din ipadul de la spatele
jeansilor purtati cu turul lasat
ca sa fie-n trend
si cu sireturile pe-afara
evident deznodate
caci ecuatia fundei e
prea greu de exprimat
si de facut totodata.
caci pleata-i emo
bruna, ori neagra arata
ca neglijarea estetica
tine de sarm pentru altadata
dac-o putea.
si nici contradictia searbada
intre una sau alta dintre ideile
ce-i fac cu ochiul pe dupa
clanta unde trage cu ce-apuca
din imflatura provocata de aerul
curentat si el de imaginea
revelata surprinzator.
dezumfla mingea cat soarele apune
si mesteca in sila leguma suflata
cu pistolul de aer cu furtun
fara apa.

Advertisements

wtf

unii mananca cu cinspe guri
atata parca le este de mare
venitul pe o munca pentru care
altii primesc doar o gura
de mancare si aia
din cea  mai saracacioasa
plina de e-uri si de chimicale.
ei se scalda in toale de firme
si se dau in limuzine ca s-ajunga
la timp la serviciu, la cinema
la bal, sau la cafenea
in timp ce toti ceilalti
tocesc talpile incaltarilor
ce arata ca dupa razboaie
dar is bune cat timp le tin
degetele inauntru, nu pe-afara.
se cheama libertate
nepasare, diversitate, eco
sau o pura intamplare
face ca toate astea
sa fie posibile si acceptate?

pugilism

necropsia excrementelor arse
de placida ploaie
care cu acidul ei de limonada
timpurie diseaca
si separa cate cele
din toate cate se amesteca.
si galben si oripilant
tipa in gura mare mutind
zarva zilei l-amiaza senina
de frigul din interioarele
esalonate dupa gaurile
de buric expuse pe metru patrat
umlu un decor mai sumbru
poate decat dac-ar fi murit
deodata toata viata.
prinsa si captiva in toti
si toate cate au existat
si mai existau atunci
cand poate ar fi disparut
deodata vietuirea.
cum asa, simplu!?

pastile

un scrijelit searbad de vataf
la poarta stapanului cel mare
supurul apelor intregi trecute
peste podurile dese si rascoapte
cadorisesc cu de-amanuntul
ploaia ingemanarilor curente
care descarca energiile prescrise
de ochii lupului meschin ce fierbe
in coltii ascutiti cu care musca
si mai rupe cate-o halca
de sunca din cine mai apuca…
si neconturat la mijloc
calul brun mancat bine
arunca de pe sa calaretul
care nepregatit intr-ale seii
calarea devreme tare
in zorii zilei in care copilarea.

Numele trandafirului de Umberto Eco, sau sacrificiul cunoasterii

nrNumele trandafirului este un roman enigma. Un roman in care textul vorbeste pe mai multe cai cititorilor si o carte in care prestigiosul semiotician italian ajuns la o varsta apreciabila, Umberto Eco plasmuieste atent prin simbolismul inoculat randurilor sale o actiune interesanta. Aparent e vorba despre un loc, nordul Italiei, de un timp, 1327, o abatie fransciscana din Alpii italieni in care pe langa viata monahala  obisnuita a ritului si a timpurilor acelora, mai au loc si alte cateva actiuni.
Pe care prin penita aurita a italianului Eco le vedem transparand din text dupa ce-l vom fi parcurs atent. Pentru ca pe langa romanul enigmatic cu valente politiste, mersul cartii nu se opreste in acel punct.

Tema sau metatema cartii e amintirea simbolului livresc antic, biblioteca din Alexandria ce a ars la un moment dat si nu a permis posterioritatii decat putine manuscrise sa mai detina, fiind salvate atunci cu pretul vietii. Rolul bisericii, in lumea catolica in special, pentru societate si mersul acesteia prin timp e descris asa cum vede lucrurile laica perspectiva, cea care pe langa grija primordiala a supravietuirii, mai iubeste si viata si darurile sale lumesti, mai mult decat pe o instanta pe care o tot declama Biserica. Calugarii scriu, copiaza si rescriu texte ale operelor fundamentale atat din perspectiva religioasa, cat si din perspectiva filosofica a cercetarilor escatologice. Dar nu fac doar asta. Si in spatele zidurilor intunecate ale abatiei vedem pe gaura cheii o realitate textuala a cartii lui Eco, oameni-frati intru Dumnezeu cum raman tot oameni, pacatuind, dupa stricta raportare a faptelor lor la tacita sustinere a codurilor religioase, care spun sa actionezi asa si asa si sa nu asa si asa. Iubirea, dincolo de sentimentul indreptat spre divin, isi face loc printre calugari cand dragostea infaptuita intre ruinele abatiei da asa un strop de speranta pentru recladire pe alte fundamente. Aici, Eco apropie textul sau de Decameronul boccaccian.

Tot scenariul incendierii si arderii din temelii a abatiei pastreaza in viziune livresca iesirea din uz si din memoria colectiva a societatii  si culturii antice a Bibliotecii din Alexandria. O adevarata floare printre celelalte straturi ale gradinii semanate de elenism si de imboldul alexandrin.
Crima si pacatul ravnei, al ciudei si asumarea pastrarii unui secret dincolo de viata, desi nu asta ar fi presupus sa fii frate intru Hristos se strecoara fie si pe scarile interioare secrete ale abatiei. Mecanismul prin care eliminarea celorlalti asuma pastrarea unui secret de a carei greutate te consideri in stare s-o poti duce mai departe e in cateva cuvinte ceea ce se intampla seara  intre zidurile abatiei. Eco desconspira acea parte intunecata a lumii ritualice, critica cu decenta si intelepciunea necesare si suficiente unui semiotician care a ajuns sa cunoasca intr-adevar numele trandafirului. Care trandafir, o metafora a iubirii pe de o parte si alta a cunoasterii, duce la sacrificiu prin cautare. Iar crima apropie cautatorii de cunoastere pe care n-o pot insa si duce mai departe, caci limba le e inchisa. Si la propriu si la figurat. Si pentru totdeauna. Un nume pe care noua cititorilor operei sale ni-l lasa spre elucidare individuala, dar ne da cateva chei in acest sens. Iar pentru ca am spus ca aceasta carte e un roman amplu, in rama, la fel si titlul contureaza perfect elicoidala iesire la lumina a petalelor florii rosii, rare, ambitioase sa razbata si-n desert, printre spini si soare arzator.