Eu si TU

Eu si tu, sau Ich und Du in original vorbeste despre relatie. Este un discurs-analiza bine argumentat in jurul unui cuvant simplu si complicat caci el implica mereu un doi. Relatia. Relatia, ne spune Martin Buber este in om de cand se naste si chiar inainte de aceasta, caci da, din marele univers s-a desprins o forma de viata ce vine in lume printr-un individ ce a contribuit la venire. Relatia incepe nu doar cand efectiv scanteia a capatat flama si consistenta in pantecele mamei, ci inainte de asta, caci da, iubirea il cheama pe Acela. Eu-Tu cuvantul esential des invocat de autor este dualitatea umana, este personalitate, identitate, este subiectivism, este certitudine este meditatia cu sine, este sinceritate si este definirea mai exacta a unei persoane, decat simpla asociere cu un nume si atat. Deseori noi, cei autoanalizati, peste zi, la ceas de seara, singuri si nu musai in umbra sau la rece cu minus multe grade, suntem niste voi, eu devine in autoanaliza de tip acuzator tu. Acela e denumit printr-o departare, sau largire a arcului de cerc inspre care tinde sa se activeze in exterior eul. Tu evident in aceasta situatie proximitatea.

Evident relatia nu este discutata, exprimata in carte doar la nivel pur profan, evident se iau in calcul raportarile cele mai intime ale relatiei prime cu originile cosmice ale vietii, divinitatea. Cand sinele ca un tu privit ca o farama de divin, de eternitate il exprima pe El arata fidel aceeasi distanta discursiva de tip profan, uman cand celalalt e acela, dar Tu arata evident apropierea de sinele uman, acceptarea divinului in carapacea materiala a persoanei.

Cititi, meditati, intelegeti-va, acceptati-va, incercati sa evoluati inspre lumina.

Advertisements

Gran Torino, sau cum treci peste toate!

E un film de vazut, clar. Nu pentru cinefili, pentru oameni de cultura, pentru cei pregatiti cu studii inalte. Nu ei toti laolalte sunt cei vizati de a fi musai publicul tinta al acestui film. NU, o zic iar! E un film pe care doar ce l-am urmarit, ceva probleme cu tastele ma impiedica a fi rigurosul scriicios in limba nationala folosind si diacriticele, dar asta sigur nu va fi impiedicand pe absolut nimeni sa inteleaga mesajul pe care postarea actuala il va dori transmis.

Protagonistul filmului e un om. Hai sa incepem asa, desi numele filmului e al unei masini speciale iesita pe piata dupa ceva protocolare experimente la uzina americana Ford in 1972. Pe atunci un muncitor de baza al fabricii, detinatorul masinii faine ce da titlul filmului, Walt Kowalski ii realizase masinii partea de bord, incluzand si conceptul de volan. Ajunge cu detaliile tehnice. Veti vedea si de ce.

Walt Kowalski este un batran veteran de razboi, medaliat de onoare dupa razboiul din Vietnam, caruia viata ii scoate peri albi. Nu ca n-ar fi avut el deja, am spus era deja pensionar si logic nu era genul de om care sa ascunda semnele demnitatii aparitiei fizico-biologice ale batranetii sub apa oigenata sau denaturata vopsire a podoabei capilare, ce inca-i acoperea complet scalpul. Filmul debuteaza cu Clint Eastwood alias Walt Kowalski medaliatul de pe front si detinatorul Fordului Gran Torino in biserica unui mic orasel din Midwest, populat de ceva vreme mai putin cu americani get-beget si unde isi gasisera adapost, joburi, influente si altele populatii asiatice, hispanice, oameni de culoare, ori afroamericani de tineti a vorbi corect politic, or perhaps you wanna politically correct.

Inmormantarea sotiei sale, readuna familia, adica Walt este bombardat de cei doi fii casatoriti ai sai, cu nevestele si copii fiecaruia dupa ei, chipurile sa asiste cum e normal, la ultimul drum al mamei lor pe pamant. Dar normalitatea asta-l scoate in minti pe Walt, care trebuie sa-i indure o zi, ceasuri bune adica pe toti strainii ce-i erau familie. Neveste cu nasul pe sus, copii rasfatati si victime ale desfatarii, lipsei de preocupare pentru educarea lor a parintilor preocupati strict de a face bani, furand legal in sistemul vanzarilor, asa cum se va fi exprimand la un moment dat Walt vorbind despre unul dintre fii sai, dealerul de masini nipone.

Falia ce-i separa nu doar geografic pe cei doi, tata si fiu, ca vorbim acum de cel cu afacerea de masini nipone si tatal lui, se mentine si comportamental, ideosincrazic, atitudinal, demnitatea trecand in subsidiar pe langa victima unui stil de viata unde a face bani cu orice pret pentru a consuma cat mai mult, care este dealerul de Toyote, fiul lui Walt, cel ce are o sotie nora-n blide si niste copii emo la greu, de e sa ma exprim actualiceste din perspectiva neutra si deloc jignitoare la adresa cuiva.

Copila, o manza de debut adolescentin in varsta individului, fumeaza, are pierceuri, se imbraca dezgolind buricul, culori colorate si asta unde? La inmormantarea bunicii, sotia bunicului, cel care a contribuit alaturi de bunica pentru ca cel ce a contribuit la venirea ei pe lume sa existe! Dar pe ea lantul acesta de deductii pare ca nu o intereseaza catusi de putin, cum needucata fiind nu o supara deloc. Toate astea ii vin ca un ghimpe in inima, sau de vreti o expresie muzicala a celor de la Maroon 5 “Move like jagger” in original, “dagger” ar fi la modul contextual potrivit discursului, unde da, pumnalul e cel ce-l resimte Walt cand copiii fiului sau intra in biserica la inmormantare, fiind ba imbracati inadecvat, ba facand gesturi denaturate, de parca le-ar fi solicitat cineva musai prezenta.

Dar, si acolo ca in multe cazuri peste tot pe glob se pare, “asa se face, se duce lumea, tu nu stii, pai ce-o sa zica lumea de nu te duci, ca e familie dez-unita”! Fuck zice desi nu pronunta Walt, ci doar eu. Cum sa argumentezi, sau sa pretinzi a crede candva ca asa cuvinte tin loc de o logica atitudinala cand sunt asemenea evenimente, daca esentialul, faptul ca da, tu fiul parintilor tai ai viata ta departe de a lor, ai niste copii cretini, needucati de tine, sau prin prisma lipsei tale de peocupare pentru ei au ajuns straini de tine si de oricine, cum sa vii cu ei acolo la moartea mamei tale si sa nu ai cum sa te numesti parintele lor, cata vreme ei fac ce vor si total impropriu cu momentul si cu evenimentul la care sunt obligati sa ia parte? Dar batranul tata isi vede munca ruinata de-o viata, frontul de pe care a iesit cu fruntea sus, a muncit, a iubit, a crescut baietii si acum ce vede in urma? O pustoaica nesimtita, nepoata lui care vine la biserica cu buricul gol? God damn, the hell not! Caricaturile de oameni nu stau apropiate de unul ca el si chiar asa va fi!

Batranul ramane singur in casa sa, dupa ceremonia funerara, completata acasa cu bairamul pentru care cel putin fiii sai erau deja pregatiti infulecand si band cu nesatierea unui golan ce nu a mai vazut hrana in viata lui! O faza crunta, dar haioaso-dramatica in same time e cea in care fata cu buric e pusa de ma-sa a-i zice bunicului indurerat ca a zis ma-sa daca vrea sa-l ajute sa puna niste extra chairs pentru pomanagiii ce-i umpluse casa, iar el ca o gazda ce se cazuse a accepta sa fie pentru evenimentul tragic, se conformase. Evident refuza, iar copchila se fastaceste la ma-sa ca vezi Doamne “ce ma pui tu sa ma injosesc in fata unui old man that ignores me?”

Dar in relatia asta intre nice si grand-father ce se crease la biserica, ultima, a treia-i cea mai tare: se ascunde emo-girl sa fumeze in garajul batranului. Aprinde tigara si hop se face ca tocmai atunci vine si Walt, iar emo-girl arunca tigara pe jos, ca sa vedeti cat de proasta, nu doar imatura, needucata, nerusinata era. Ii cere pe ocolite bunicului, ca a vazut ea masina “aia faina vintage” sa-i spuna ce face cu ea, cand “you know you’ll be dead?” si fara nerusinare si mai vazuse ea sus in casa o canapea cool care i-ar putea mobila viitoarea ei camera de internat cand va merge la colegiu. Walt are o reactie tare de tot ar spune-o martafoii, eu spun ca in ea el a adunat tot: furie, scarba, deziluzie ca munca lui de parinte a fost abandonata de fiul sau ce uite ce avea la usa si de care evident nimeni nu ar fi putut fi mandru, cu atat mai deloc el, un om, un caracter adevarat, de old school cum se va caracteriza el ulterior! Reactia de nu v-ati prins e de a scuipa pe jos, dar nu ca atunci cand scoti cojile de la seminte, adica in toate partile, si nici de a arunca lichidul acela din gura inspre cel vizat, ci de a-i arata prin asta dezgustul fata nu musai de el, ci de ce a devenit, comportandu-se in felul emo-girl, ca ea era aici in vizor.

Dupa ce pleaca fiii lui Walt, cu tot tacamul dupa ei, masini straine, neveste si copii nesimtiti si tupeisti, ramane the old man inconjurat in micul vechi cartier de straini, predominant asiatici, fie ei laosieni, vietnamezi, chinezi, coreeni, asociati printr-o singura denumire dupa cum o va afla chiar Walt de la o tinerica vecina Sue, Hmong. Pe vecina asta, fata sotilor Lor, vietnamezii de vis-a-vis, o cunoaste, dupa ce o recupereaza dintr-o intersectie unde ea asiatica se aventurase cu un alb pe o straduta unde 3 negrii ii asteptau cu dor de harta. Mosul Walt o aduce acasa si in curand incepe si Walt sa constientizeze treptat ca va fi mai apropiat de niste asiatici, decat de familia lui, spunandu-si-o tare  in oglinda. Parca pentru a fi mai credibila afirmatia, ori pentru a induce ideea de martor la o spusa constatata. Oricat l-ar fi durut pe el aceasta apropiere de vietnamezii de langa casa lui, la modul sofisticatului lor mod de viata rutinat de conservarea multor obiceiuri si traditii pe care le sadeau in mijlocul noilor comunitati unde se aciuau, era o realitate careia intelege batranul ca trebuie sa-i faca fata, cum mai usor de a o accepta si de a incerca destul de tare de a nu se opune interferentei cu ea?

De ziua lui, e ciudat asaltat de tonul inadecvat al nurorii sale ce-si convinge sotul dealer de Toyote sa-i aduca un tort parintelui sau si sa-si devoaleze gandurile marsave de a-i prelua el, sincer preocupat de valorificarea imobiliara a casei si pamantului din jurul ei la un pret cat mai on the market field, casa pentru a-l ajuta la renovarea  acesteia, ca si asa, el singur e obosit si vai ce bine i-ar fi lui Walt la azil, unde alaturi de alti si alte ca el, adica de-o varsta, la fel de activi si mobili sa-si duca mai departe viata in conditii de puf si luxul de a fi ingrijit de personal intelegator, etc. Continuarea fazei e tare-tare, de ce oare, pai pentru ca in film, Clint Eastwood e si producator si personaj principal, de-asta, adica nu ma intelegeti gresit: el nu e pe pile acolo, nestiind sa faca nimic cum e prin tara pe tarlalel noastre, ci o stie prea bine, iar faza asta e consecinta experientei sale actoricesti: iese din casa enervat, dupa ce intai ii da afara pe cei doi nesimtiti care pleaca in demaraj si-l vorbesc de rau pe batranul capos, iar el se spala pe fata, unde in fata oglinzii recunoaste: sunt mai apropiat de asiaticii astia enervanti decat de familia mea.

De ziua lui, dupa ce-o salvase cu cateva zile in urma pe Sue Lor din mana celor 3 negrii ce-o acostasera periculos pentru integritatea ei fizica cel putin, e invitat, adica luat de mana din casa lui, de isteata Sue si adus in familia ei pentru a sarbatori si ziua lui la ocazia lor cu care se adunasera mai multi asiatici in casa alor ei. Si acolo il vede si pe fratele ei, Thao, cel care cu cateva seri inainte de ziua lui, incercase pus de niste gangsteri Hmong sa-i fure Fordul Gran Torino din garaj. Retras, copilul era la varsta la care emotiile, freamatul interior  si lipsa fermitatii in decizii il afectau mult si vizibil. Nu stia ce drum sa aleaga in viata, nu avea bani de colegiu, ar fi vrut sa munceasca, dar nu stia ce, iar ai sai nu-l puteau ajuta, dar nu scapau ocazia de a-l privi desconsiderant sau in deradere cand baiatul isi facea de lucru pe langa casa, gradinind, sau gatind, spaland vasele si lucruri casnice atribuite de regula indiferent de cultura din care am vorbi treburilor feminine.

Pentru ca intr-o zi gangsterii Hmong din care facea parte si un var al copiilor Lor revenira a-l racola pe Thao pentru alta indatorare aferenta initierii, caci prima, cea a furarii Gran Torinoului esuase, iar descinderea lor in zona crease zgomot si turbulente, Walt iese direct cu pusca la ei afara si ii determina pe netrebnici sa se care. Multumindu-i, Lorii il vor ruga o zi mai tarziu pe Walt, Sue si mama ei, caci intrucat a recunoscut ca l-ar omori si pe Thao de i-ar mai calca vreodata proprietatea, cele doua femei insista in conservarea practicilor educative vechi, ca Thao sa munceasca pentru Walt, cel pe care ar fi vrut sa-l fure, pentru a-si primi iertarea si lectia de viata. Accepta mai mult de gura femeilor batranul nostru, care timp de mai bine de o saptamana leaga o roietenie adevarata cu micul asiatic, desi initial sarcasmul si ironiile erau cele ce obturau comunicarea dintre ei. In fond, Walt joaca rolul unui maestru, unui exemplu de viata, experienta si exprimare diversa a tuturor provocarilor vietii carora Walt le-a facut fata. Asa-si repara batranul acoperisul casei si garajului, gradina i-e curatata de frunze si alte resturi, iar asiaticul pare ca ii place cum e iertat, caci isi intra mai in mana, cu una-alta ce mai face si discuta cu batranul american.

 Intr-o zi descopera ca i-e cam rau, tuseste cu sange si ii da liber ultimei zile de munca iertatoare lui Thao si ducandu-se la spital, asteapta sa fie tratat de doctorul sau, despre care afla ca de 3 ani se pensionase. Semn ca nu era foarte spitalicos. Ciudat e ca intr-un oras american, tie unei legende a razboiului unei natiuni, decorat de aceasta, sa-ti fie la ananghie numele pocit de o negresa, asistenta noii doctorite ce-i tinea de 3 ani locul fostului sau medic curant pensionat. In plus doctorita era o asiatica pe nume Wang. Analizele complete la care-l supune aceasta, pentru a vedea starea de ansamblu a pacientului redau un adevar cam sumbru pentru Walt, care a doua zi isi suna fiul dealer acasa. Ii raspunde acesta, desi telefonul era mai la indemana sotiei sau copiilor, iar convorbirea are gustul unei amaraciuni evidente mai ales dupa ce se va fi terminat. Tatal isi suna intemeiat fiul, o data, nu de dragul de a o fi facut, ci probabil de a reconsidera oferta fiului sau de a fi intretinut la azil si a lasa casa cu treburile ei pe seama altora caci el era de-acum bolnav, iar acesta-i spune: Ok dad, if you’re ok, please call me in weekend, ’cause right now, I’m really busy with some bills!

Fuck! Asa da de inteles ca ar zice-o Walt, care nu zice, dar inchide telefonul si evident nu mai suna, ca n-are la ce si nici pe cine! Cu actele medicale ce-i revelau o suferinta diagnosticata a carei interventii pentru remedierea situatiei ar fi costat ceva, asta banuiesc ca fusese rostul apelului initiat de Walt catre fiul sau, batranul incepe sa se pregateasca de finalul unei vieti pentru care amuncit, a luptat, a trait, intemeiat o familie, crescut copiii ce acum il dezamageau, dar pentru care acum trebuia sa iasa glorios, ferm si demn din ea, lasand ca pilde pentru cei cu care interactionase faptele si deciziile sale. Preotul din orasel, un oarecare tanar proaspat absolvent de seminar, este ca o “pain in the ass” pentru batran, care popa se tine scai de el pentru a se spovedi, caci de la sotia lui Wall aflase ca acesta nu o mai facuse demult si tinea ea mortis ca sa fie convins s-o faca inainte de moarte, cel putin. Si popa vine acasa, dupa inmormantare si ii zice Wall, iar batranul il ia peste picior spunandu-i ca se numeste d-l Kowalski si ca nu permite unui pustan de 27 ani, virgin si alinator al inimilor femeilor in varsta carora le promite mantuirea nestiind in fond ce inseamna asta sa-i afle secretele cu care el oricum traieste si cu care va mai trai, demn, dar o va face.

Atunci popa revine cand Walt e la o bere cu amicii sai si Walt admite a vorbi cu popa, daca ia si el ceva de baut, la fel cum el comandase un rachiu. Popa comanda racoritor, iar pentru ca batranul rase, schimba in gin cu apa plata. Vorbira despre viata si moarte, iar popa ramane inca neconvingator, caci intra pentru discutie pe un camp despre care nu stia prea mulkte din propria-i scurta experienta de viata pentru a o putea transmite si altora, dandu-se ca exemplu, asa cum ar fi putut-o face oricand Walt, care-i taie craca preotului argumentativ, de asta data.

Cand il pregatise tot mai bine pe Thao pentru viata si cand il angajase la un amic, cumparandu-i scule pentru santierul unde urma sa munceasca, Thao e iarasi acostat de gangsterii asiatici si umilit, ars cu tigara, batut si pagubit de sculele aruncate si stricate de ei si pe care batranul i le cumparase el cu gandul de a-l responsabiliza pe baiat sa le pretuiasca si sa i le achite din primul salariu. Il vede pe Thao suparat la cateva zile dupa incidentul acela, iar batranul se enerveaza si urmatoarea zi urmareste zona unde locuiau baietasii asiatici, iar ultimul ce iesea din casa, ceilalti plecand deja cu masina in tromba, e luat la pumni si picioare in fata de batran, care pentru Thao se pune rau cu astia. Doar ca nu ar fi presupus ce ar fi facut mai departe aia. La fel nici eu, cand urmaream filmul, desi stiam ca eista razbunare, nu stiam cum. A doua zi dupa ce-l pusese la respect pe unul din gasca alora, pe seara aia revin in cartier si trag din masina in mers cu mitralierele in casa Lorilor. Sunt raniti si speriati cativa dintre ei, Thao chiar la jugulara, dar doar zgariat, Walt aude zgomotul gloantelor si iese afara, merge la Lori si il pune pe THao sa se intereseze de Sue, despre care stie preliminar ca iesise cu prietenele.

Asteapta toti acasa la Lori vesti de la prietenele acesteia unde sunasera deja si de unde nu aflasera nimic, dar fata apare tarziu in noapte adusa de o masina, plina de sange pe maini, picioare, cap, fata, batuta, violata de golanii varului ei. Razbunare voia si Walt si Thao, dar cum, nu stia. Asa ca ce urmeaza a face el, e memorabil, unic, profetic. Il tempereaza initial pe tanarul sau vecin pe care il numise deja prieten si-i spune ca nu dimineata pleaca sa rezolve ei problema, ci dupa-amiaza la 16, cand batranu-si asteapta vecinul stergand arma, ducandu-l in beciul unde-si tinea valiza dovada a medalierii sale postbelice, alibi cu care isi ademeneste prietenul ce se va trezi ulterior blocat in beciul lui Walt, caci batranul pleaca singur sa rezolve cumva situatia cu gangsterii caci Thao nu stie cum e sa omori oameni si e periculos sa afle, dupa cum ii spune. Pana atunci, el se va fi dus cu o zi inainte sa se pregateasca pentru un final bun: se tunde si barbiereste la frizeria italianului cu care-si permitea multe discutii aparent nedemne de doi oameni carunti deja, isi cumpara costum de la croitorie, se spovedeste unde-si declama cele 3 pacate cu care asa cum zicea popa nu poate trai nimeni.

Ca nu a fost un bun parinte fiilor sai, iar acum tragea ponosul cu ei si nepotii, ca a fost decorat ucigand si oameni si copii nevinovati ce nu ar fi trebuit acceptat sa moara, dar de n-o facea el s-ar fi aflat in locul lor si cam atat. Impacat cum sustine cu o mina credibila, omul nostru isi vede mai departe de drum, afara din biserica, iar popa anticipand cursul evenimentelor dupa intamplarea traumatizanta a carei victima fusese Sue Lor si cunoscand atasamentul batranului de cei alaturi de casa lui, ceruse politiei sa urmareasca zona mai cu atentie. EL intre timp face o baie calda, fumeaza o tigara in cada si fumand prima data in casa, e “Certat” de cateaua sa pe care inainte de a pleca spre casa gangsterilor i-o lasa in grija bunicii lui Thao. Inainte chiar de a pleca inspre rafuiala cu aceia, o suna seara pe Sue ce era ingrijita la domiciliu, sa-i deschida fratelui ei, din beciul sau, unde-l inchisese pentru a nu-l lua cu el, caci nu se cuvenea.

Ce-a urmat, poate dezamagi aparent pe multi privitori ai filmului pasioanti doar de “pac-pac”, “poc-poc”, “da-i, arde-l” din astia! Dar cine are rabdare si curiozitate sa se intrebe asupra a ce rost are finalul filmului asa cum s-a consumat el, cu siguranta va intelege si modul in care a fost scris scenariul. Walt merge neinarmat si le vorbeste moralizator, cu tenta pedepsei verbale pe gangsteri. Isi aprinde o ultima tigara, pe care pe care cand sa si-o aprinda ii face pe aia sa se teama ca ar detine arma si aia se grabesc toti a trae asupra-i, dupa ce batranul le vorbeste si aia tipa la el de scoala lumea si suficient de multi vor fi martori, care-i vor inchide pe gangsteri! Iata cum a ales mosul sa mearga inspre moarte, cu demnitate, acceptare, glorie, protejand viata, vecinii, copiii acestora si linistea comunitatii. Inmormantat va fi in costumul luat inainte de a merge sa fie impuscat, iar toata biserica va fi plina de lume! El, cel caruia-i placea singuratatea si linistea. Iar ultima scena e arta: avocatul lui Walt investit a chema copiii sai la succesiune, anunta cu scuzele de rigoare pentru limbajul colocvial in care era formulat testamentul, ca bunurile batranului sunt lasate de acesta, dupa cum urmeaza: casa si gradina aferenta bisericii si comunitatii locale, Gran Torino-ul prietenului sau  Thao, caci cateaua era deja lasata in grija sarcasticei bunici a Lorilor.

Şi dacă e adevărat – Marc Levy

O carte ce se citeşte şi nu se lasă din mână decât după ce se va fi terminat lecturarea ei. Romantică, dar nu numai, umană, sentimentală, spirituală, meditativă deopotrivă, pilduieşte şi educă simţuri, percepţii, viziuni, convingeri. Pune întrebări la care fiecare cititor îşi dă propriile răspunsuri, nu musai de comunicat apoi altora, dar mesajul se internalizează şi rămâne bine ancorat într-un eu divers şi multiplicat de la cititor la cititor în parte.

Pentru a putea proba opinia-mi, citiţi, eu mă limitez la a cita câteva din spusele textuale care pe mine m-au făcut a le aminti aici. Iată doar câteva din spicuirile textuale.

– Uneori suntem neputincioşi în faţa dorinţelor, poftelor sau impulsiunilor noastre, şi asta provoacă un chin deseori insuportabil. Sentimentul acesta te va însoţi toată viaţa, uneori îl vei uita, uneori va fi ca o obsesie. O parte din arta de-a trăi depinde de capacitatea noastră de a ne combate neputinţa. Asta e ceva greu pentru că neputinţa dă naştere deseori fricii.

Vei cunoaşte multe spaime. Luptă împotriva lor, dar nu le înlocui cu ezitări prea lungi. Gândeşte, hotărăşte şi acţionează! Să nu ai îndoieli, incapacitatea de a-ţi asuma propriile alegeri dă naştere unui asemenea rău de a trăi. Fiecare întrebare poate deveni un joc, fiecare decizie luată te va putea învăţa să te cunoşti, să te înţelegi. Fă în aşa fel ca lumea să se mişte, lumea ta!

Însă cel mai frumos lucru pe care ni l-a dat pământul, lucrul care face din noi nişte fiinţe umane, e fericirea de a împărtăşi cu ceilalţi.

– Să identifici fericirea când se află la picioarele tale, să ai curajul şi hotărârea de a te apleca pentru a o lua în braţe… şi a o păstra. Asta-i inteligenţa inimii. Inteligenţa singură, fără cea a inimii, e doar simplă logică şi nu e mare lucru de ea.

Nu aparţin unui sistem, întotdeauna  am luptat împotriva a aşa ceva. Îi văd pe oamenii care-mi plac, mă duc unde vreau să mă duc, citesc o carte pentru că mă atrage, nu pentru că trebuie absolut s-o citeşti şi toată voinţa mea-i aşa.

Îţi spun eu de ce sunt senin, cum spui tu, pentru că nu poţi să le trăieşti pe toate, şi atunci important e să trăieşti esenţialul, iar fiecare dintre noi are esenţialul său. Bărbatul îşi trecu mâna peste pleoape.

– Mă vezi plângând, zise el. Ar trebui să faci şi tu la fel lacrimile duc cu ele durerile departe de suferinţă.

– O să plâng mai târziu, spuse omuleţul, durerea asta mă mai leagă încă de mama şi vreau s-o mai păstrez. Ea era toată viaţa mea.

– Nu puiule, tu ai toată viaţa înainte, nu în amintirile tale, aşa te-a învăţat ea, respectă-i învăţătura, Arthur, nu uita niciodată ce-ţi spunea chiar ieri: toate visele au preţul lor. Cu moartea ei, tu plăteşti preţul viselor  pe care ţi le-a dat ea.

– Visele astea costă scump, Antoine. Lasă-mă singur, spuse copilul. Dar eşti singur  cu ea. O să închizi ochii şi o să-mi uiţi prezenţa, asta e puterea emoţiilor. Eşti singur cu tine, şi acum începe un drum lung.

Ai toată viaţa înainte, singurul ei stăpân eşti tu. Fii demn de tot ce-am iubit eu. Te iubesc de aici, de sus şi veghez asupra ta.                              A ta mamă, Lili

Mâine e un mister, pentru toată lumea, iar acest mister trebuie să provoace râsul sau dorinţa, nu frica sau refuzul.

N-o să ştii niciodată dacă povestea dumitale e reală sau ai visat-o. Dar, oricum, în logica ei, aproape că te-ai putea lăsa convins că era legitimă apărare, alţii vor spune ajutorare a unei persoane aflate-n pericol, alţii păsare. Curajul le aparţine acelora care acţionează spre binele sau mai binele cuiva, şi-n momentul în care trebuie acţionat, fără a calcula consecinţele pe care le riscă.

– Nu spune nimic şi ascultă-mă, simt că am puţin timp. Mi-ai dat ceea ce eu nici nu-mi închipuiam înainte de a trăi prin tine că iubirea poate aduce atâtea lucruri aşa de simple. Nimic din ce-am trăit înainte de tine nu valora nici cât o singură secundă din cele trăte de noi împreună. Vreau să ştii pentru totdeauna cât de mult te-am iubit; nu ştiu spre ce tărâmuri plec, dar dacă există altundeva, voi continua să te iubesc acolo cu toată puterea şi bucuria cu care mi-ai umplut tu viaţa.

Peisaj hibernal

Azi la mine fu concert

Vântu-n cap îşi luă deodată lumea

La socoteală nu se pune isteţimea

Căci fără pietre pe sus eşti luat, cert!

Şi zăpada-i mai pe câmp

Căci pe stradă s-a cam dus

Prost să fii ori chiar şi tâmp

De eşti pai şi stai că să te ia pe sus!

Poc-poc pe la geamuri se-auzea

Acasa-n sobă focu’ ardea

Restu’ p’afară-şi făcea jocul

Căci bricheta aprinsese focul.

Şi un porc uitat el prin coteţ

De la Ignat şi Crăciun

Mai cât un viţel el aşa de căpcăun

 Alergat-a proştii că doar e isteţ!

Dară şi când mi ţi-l prinseră

Animalu’ pus pe jos îndată fu

De plâns nu, dar lăcrimară

Toţi când după ce-l crescură, mort l’era acum porcu’.

Peştişorul de aur- JMG Clezio

O carte frumoasă, plăcută-i lectura ei, impresionant tot amalgamul de drumuri ce se întretaie în destinul personajului principal, unul ce devine chiar unul exponenţial al îndurării regresului tehnic, social, cultural, civilizaţional al continentului explorat de occidentul imperial în trecutul nu foarte îndepărtat. E povestea de viaşă a unei fetiţe africane, ce îndură traume, traumatisme, frică, temeri mari, dispreţ, batjocuri, răutăţi într-o lume în care abia făcând ochi nu apucă să aibă şansa de a se putea decide asupra evoluţiei ei aşa cum e firesc pentru cei mai norocoşi. Cartea e o pildă despre absolutism, despre maliţiozitatea şi ironia teribil de traumatizantă, dramatică şi dureroasă la culme a vieţii, un dar poate ne neprimit, de nedorit pentru chiar toţi cei care apucă a se naşte, comparativ cu resursele şi stilul de viaţă ce-i sunt hărăzite mai apoi.

E evoluţia pe alocuri sinuoasă, dar progresivă a unei fiinţe, ce în final reuşeşte să-şi răspundă sie-şi incertitudinilor ce-o frământă de când e răpită nu doar fizic de lângă familie şi casă, dar şi identitar, căci a fi nimeni-ul sorţii nu e tocmai uşor de acceptat. Nimeni-ul cuiva e primul pas, acceptat şi de la care ascensiunea, în plan interior cel puţin curge spre amonte, peştişorul de aur, alunecă şi sare spre originea pârâului de munte de unde apele încolburate ale freamătului cotidian sălbăticit de obişnuinţe crude ale traiului,regăsindu-se pe sine, acceptând cruda realitate ironică a vieţii, originile spre care tinde în final şi cu care se împacă. Şi nu doar că se împacă dar depune şi icre, pe care le va veghea ea cu ştiinţa, aptitudinile şi toată experienţa sa de viaţă complexă ce au făcut-o să răzbească printre mulţii străini printre care s-a perindat până să se afirme atât pentru sine cât şi-n faţa altora.

Admirabilă ascensiunea, impresionantă alegerea ei din final. De urmat şi de susţinut tacit, atât. Mai jos, detalierea story-ului cărţii aşa cum l-am experimentat eu, pentru cine şi doar pentru cine are plăcerea, răbdarea şi curiozitatea de a citi.

Povestea călătoriei şi poetica experienţelor ce schimbă comportamental, atitudinal, fizic, psihic, personal, într-un cuvânt acoperitor al tuturor acestor atribute anterioare ontologic personajul principal – peştişorul de aur (sau purtătoarea sa) începe în ţinutul deşertic al Maghrebului marocan NV african.

Călătoria peştişoarei începe undeva în copilărie, când pe la 6-7 ani o fetiţă este furată de acasă din sânul familiei. Cum vom afla abia la finalul cărţii făcând parte din tribul hilal din ţinuturile  arse de soare ale Maghrebului marocan şi bătute de vântul ce răspândea nisipul dunelor deşertice până pe platourile stâncoase ale solitarelor înălţimi  ce întâlneau soarele torid şi orbitor, fetiţa e răpită de nişte bărbaţi din tribul rival al exploatării resurselor naturale vitale supravieţuirii în condiţii dure: apa în principal.

Şi-uite-aşa fetiţa-şi deapănă firul poveştii sale de viaţă, din clipa când se află totuşi la adăpost. Se află în casa unei femei în vârstă de origine iudaică, ce e ajunsă printre arabi, pe nume Lalla Asma, cea care a cumpărat-o de la hoţii ce-o răpiseră.

Trauma răpirii, a desprinderii în mod brutal de familie, descrisă amănunţit o va urmări pe toată întinderea epică a cărţii pe micuţa eroină, de atunci fiindu-i sădită-n suflet teama de lovituri, brutalitate, de oameni cu intenţii predominant rele. Rămase de atunci surdă de o ureche după ce ca un ghemotoc de pui de om fusese lovită şi mototolită într-un sac negru de parcă ar fi fost o marfă iar nu un suflet.  Lalla Asma îi oferă copilei de atunci adăpost, masă, educaţie şi încet-încet fetiţa e receptivă şi o ajută pe femeia bătrână pe care o denumeşte când educatoare-învăţătoare, când bunică. Şi ca să nu îi fie greu s-o denumească pe fetiţă, Laila era cel mai potrivit nume, derivat de la cel al femeii ce-o proteja. Îndeplinind prin gospodăria femeii treburile casnice aferente de timpuriu, fetiţei îi vor prinde bine toate acestea. Lalla Asma avea o casă mare şi frumoasă, curată, pentru asta trebăluind mai mereu fetiţa noastră, deşi alături de mama sa, locuia fiul căsătorit al bătrânei şi a cărei soţie, pe lângă neimplicarea în treburile casei, era şi de un temperament agresiv faţă de copilă, lucru cu care nu era de acord Lalla, dar nu-şi certa nora, de dragul fiului ei. Când i se năzărea norei, o împingea, o lovea, o ciupea pe Laila acuzând-o că nu a făcut bine curăţenie, deşi ea era cea care aruncase ceva pe jos prin spatele soacrei sale, de a cărei privire fugea şi ea.

Cu toate acestea, copila dădea înainte. Toate astea până-ntr-o zi când femeii ce-o proteja i se făcuse dintr-odată rău şi căzuse ca secerată şi lovindu-se la cap în timp ce pregătea masa pentru întreaga familie alături doar de Laila. Atunci nora apare şi-o ceartă tot pe Laila şi-o alungă efectiv din casă în găsirea unui doctor pentru femeie. Doar că Laila nu ieşise până atunci din curtea femeii şi nu ştia cum e lumea dincolo de poarta mare şi albastră a casei acesteia. Prin urmare necunoscând pe nimeni, i-a luat ceva timp până să găsească ce-i ceruse Zohra, nora Lalei Asma, dar şi când găsise o persoană ce mai doctorea în zonă, aceea era o simplă şi ocazională moaşă pentru a ajuta femeile să devină mame, iar pe cele ce nu se simţeau încă pregătite de a îmbrăţişa această atribuţie şi statut, le ajuta să scape de sarcină oprind viaţa fătului prin chiuretaj.

După ce ajunge Laila înapoi la Lalla Asma, femeia-şi revenise în fire, dar tot o durea capul, ca urmare a puternicei lovituri de podea. Moaşa în schimb îi spune fetiţei că femeii-i va fi bine o perioadă, după care va muri, căci cauza căderii bruşte nu a fost alunecarea picioarelor sau instabilitate, ci altceva. Aşa se va întâmpla, dar deşi ştia acest lucru, fetiţa după ce-o conduse la poartă pe moaşă revine şi-i spune norei Lalei Asma că nu i s-au recomandat medicamente căci nu e nevoie. Dar într-o dimineaţă femeia rămâne pe veci rece. De aici şi până la momentul când Laila va părăsi casa femeii protectoare a sa, nu mai este mult timp. Trebuie amintit faptul că înainte de a muri, femeia îi arătase fetei, după ce-şi revenise din căzătura şi lovitura puternică la cap perechea de cercei pe care Laila-i purta pe când fu cumpărată de la acei hoţi ce-o răpiseră, semn al apartenenţei sale la tribul hilal, ce aveau formă de semilună întoarsă. Fireşte că această formă a cerceilor, semnul de identificare singur până la urmă a apartenenţei Lailei la o identitate ce ţinea de locuri natale, limbă vorbită, familie şi tradiţii, e un puternic simbol de revendicare pe tot parcursul poieinului cărţii de ajungere cumva înapoi de unde s-a plecat. Acţiunea aceasta o are ca protagonistă pe nimeni alta decât peştişoarea de aur, Laila, aceeaşi cu Marima în final, aşa după cum vom vedea şi este aşa ca şi forma alunecoasă a materialului aurifer bine şlefuit al cerceilor învăluirea şi traiectoria nu directă, fermă, clară, decisă şi decisivă a evoluţiei încununate de succes a subiectului o parte din garanţia întoarcerii.

 La ce, la tradiţii, la cultură, la identitate, la o apartenenţă dincolo de toate aceste predeterminări extrinseci fiinţei umane când aceasta apare pe lume. Re-descoperirea dacă vreţi o are ca protagonistă pe micuţa răpită cu totul şi ea se petrece metodic, pas cu pas, la fiecare etapă a vârstelor pe care micuţa noastră le parcurge, le învaţă, le depăşeşte atributele comune lor în majoritatea cazurilor unor indivizi situaţi pe orice plan analitic am privi lucrurile în situaţii mai fireşti de trai: familie, adăpost, identitate, părinţi, ţară, limbă maternă, educaţie. Pentru că da, Laila nu are parte de toate acestea, iar cartea tocmai prin această redare tematică abordată parcă la modul jurnalului ţinut de-a lungul unei perioade apreciabile cu o precizie demnă de admirat reuşeşte să impresioneze dincolo de o superficială admiraţie a chinuitoarei poveşti a Lailei ce transpare publicului receptor fără prea mare greutate la o primă  lectură, la nivelul strict al mesajului. Or, perceput dincolo de această suprafaţă, nivel la care am spus, mulţi cititori au acces şi sunt pe deplin impresionaţi de drama fetei, se vede o dramă generalizată a omenirii, Laila devenind dintr-o simplă fiinţă conturată caracterologic în operă, un personaj colectiv. Se va medita astfel asupra unui viitor sumbru pe care l-ar putea avea populaţii întregi de indivizi, dacă legile, fie ele nescrise, fie ele scrise, consemnate şi aplicate cumva la nivel de societate nu ţin cont de un minimum de moralitate, de umanitate, de firesc, de simţire.

Drama  Lailei continuă când după moartea protectoarei sale, fuge din casa acesteia de teama faptului că nemaifiind Lalla Asma, fiul acesteia oricând ar putea reîncerca, profitând de lipsa soţiei sale Zohra din casă s-o violeze, cum se mai întâmplase deja şi când micuţa reuşise a scăpa de gândurile necurate ale bărbatului cu ajutorul înălţimii sale joase şi printr-o abilitate înnăscută de a se tupila. Iar pentru că acea casă unde-o găsise când se lovise Lalla Asma la cap pe matroana casei, moaşa aceea era singura casă unde intrase în afară de casa Lallei, fu primită cu mâinile deschise de prinţesele matroanei, aşa după cum fetiţa-şi numea colegele de cămin. Peste zile şi zile, avea să vadă cum această primă denumire era una cam neconcordantă cu realitatea, dar măcar la nivelul felului în care relaţionau cu ea, da, colegele ei mai mari, puteau fi adevărate prinţese. Mai ales că dansau frumos, se sulemeneau, adulmecau privirile bărbaţilor bogaţi în maşini străine cu geamuri fumurii şi erau dincolo de o diferenţă de vârstă oarecare, foarte apropiate de micuţa noastră pe care o includeau în suita lor de surate, mai puţin în practica lor curentă de câştigare a banilor cu care plăteau chiria spaţiului pe care-l locuiau.

În concret, Laila a nimerit între prostituate, dar nu unele de stradă, ci unele de casă, care spre deosebire de unele suflete vândute nu-ştiu-cui şi trupul cui dă banul, deci orişicui, aveau o simţire umană, firească, sentimente materne profunde faţă de  Laila, iar matroana maşă la fel era nu o femeie ce impunea fetelor pe care le deţinea reguli dure, fiind chiar cea care îi plătise Lailei şcoala unei pensiuni unde o doamnă din occident retrasă între timp în Maroc dădea lecţii de bune maniere  şi iniţiere în limbile străine de circulaţie fetelor tinere, în prag de adolescenţă pentru a le fi de folos pe viitor. Dar şi de aici, Laila se rupe, căci nu avea practic de învăţat mai nimic, căci educatoarea-învăţătoare, sau bunică, aşa după cum o mai denumea fetiţa pe protectoarea sa, Lalla Asma o învăţase din timp de toate, atât în ceea ce priveşte lucrurile casnice, cât şi în ceea ce priveşte religia, filozofia, limbile străine.

De la şcoala pension fuge înapoi la Zohra, pe care o slujeşte ceva timp cu devoţiune chiar dacă era mai rău ca un animal închisă în curte şi-n casă, doar să trebăluiască, nefiind hranită nici suficient, nici corespunzător. Singura cale prin care rezistase, fusese aportul suplimentar de hrană, fructe în special, pe care fetiţa şi-l procura pe ascuns în momentele în care era singură la bucătărie. Şi uite aşa, ceva bun în aparenţă, hrănirea, avea să aibă un efect nu tocmai benefic asupra comportamentului social al fetei, căci obişnuinţa subtilizării lucrurilor devenise perfecţiune la o aşa mititică, nebăgată la propriu în seamă de nimeni ca fiind o posibilă hoaţă. Şi aşa au fost păcăliţi, ori păgubiţi comercianţii pieţei din localitatea de unde începe acţiunea romanului şi încă destui alţii după cum vom vedea. Căci da, evoluţia fetei în carte este una ce necesită răbdare pentru a putea fi urmărită cu atenţie.

Nimereşte apoi la o familie de francezi ce sunt musafiri ai Zohrei, iar lihnită de foame, Laila le mămâncă acestora, înainte de a fi ei cei serviţi, chiar de ea, strugurii cărnoşi cumpăraţi special pentru acest moment de nora Lallei Asma. Bătaia ce-şi luase meritase înfruptării pe ascuns din ciorchinele mare de struguri. Un telefon primit de Zohra în care franţuzoaica-i solicită împrumutul fetei pentru chestiuni casnice pentru ceva vreme, o trimite pe Laila în casa mare a francezilor buni şi bogaţi şi amabili, la început. Ciudaţi şi cu intenţii pedofilice cum se va vedea ulterior. Soţul era pasionat de fotografie, iar soţia era elementul nelipsit din sursa de inspiraţie a fotografului din el. Doar că femeia apărea în multe fotografii postate pe pereţii camerei unde se făceau developările mai mult fără haine, iar divinizarea femeii de către soţul ei, nu ar fi avut cine ştie ce mirare a fetei, dar ce-i stârnise dubii era faptul că o centură de castitate purtată de soţie într-una din poze, era ţinută la loc de cinste, asemenea unui trofeu de către bărbat, ce-o venera zilnic de pe unul din pereţii încăperii obscure, aferente developării. Şi ca stupoarea, greaţa, teama şi oripilarea să-şi găsească toate deodată loc s-o invadeze pe Laila, omu-i ceruse într-o zi s-o fotografieze pe micuţă, după ce-n prealabil o informase zile la rând despre arta fotografică stârnindu-i curiozitatea şi captându-i acesteia atenţia spre acest domeniu, atrăgând-o zilnic în astfel de  ocupaţii. Doar că gândurile francezului nu se limitau doar la simpla fotografiere a subiectei, ci încercase chiar, destul de greţos pe alocuri şi total nepotrivit nici cu statutul profesional al acestuia, dar mai ales al vârstei şi celorlalte atribute asociate în mod firesc vârstei sale ce acumulase ceva experienţă, nu şi decenţă, sau respect pentru viaţă şi semeni se pare s-o seducă, s-o violeze pe Laila.

Fuga înapoi la Zohra fu logică. Sub deviza rău-rău cu rău, dar şi mai rău poate fără el, fetiţa măcar ştia că e în siguranţă şi că nimeni nu va încerca să profite de ea în casa fostei sale bunici. Şi da, Zohra era mai puţin calică şi-o hrănea mai binişor acum. Dar de plecat reuşeşte într-o zi când Zohra era somnoroasă, iar fata o roagă să-i permită să ia nişte detergent din piaţă pentru rufele-i căzute de pe sârma din curte. Ocazia neratată de Laila de a ascunde cheia casei în fundul tomberonului de pe stradă, după ce avusese grijă să ia cu ea şi câinele dezlegat din curte. Timp destul câştigat pentru fată de a ajunge departe de casa Zohrei. Matroana bordelului fusese între timp alungată de proprietarul imobilului pentru neplata chiriei şi nereguli depistate de poliţie.

Aşa Laila ajunge în locul unde ar fi putut ajunge Tagadirt, colega lor mai mare, într-un sătuc de munte, numit fandouk. Aici o descoperă şi pe Hourya, o tânără ce ajunsese să se prostitueze de frica bătăilor soţului ei, de lângă care plecase. Tagadirt era mândră de băiatul ei care muncea în Germania şi care singur cu materiale aduse de acolo construise casa. Tagadirt avea piciorul bandajat şi se putea greu deplasa călcând pe el. În camera lor unde dormeau cele două, Hourya-i spuse Lailei că nu e nicio muşcătură de insectă care să-i cauzeze problema femeii, ci faptul că diabetică fiind, de la precarele condiţii ale traiului zilnic în munţi, unde apa era o comoară inaccesibilă orişicui, rana se infectase, sângera, iar varicele pe care femeia oricum le avea, supurau, iar asta era marea lor problemă, că nu se mai închideau rănile. De aici, la ceva vreme după ce Hourya i se confesează Lailei că este şi însărcinată şi că are strânşi bani pentru plecarea în Europa, Laila va ajunge alături de aceasta, mai întâi în Spania, de unde cu trenul până la Tolousse, iar mai departe în inima Franţei, la Paris, unde alături de cei cu care ajunsese acolo fu cazată la periferia oraşului.

Altă etapă în viaţa peştişorului de aur, căci, da, cerceii despre care vorbisem anterior, îi fură redaţi de Zohra Lailei, imediat după ce aceasta revenise din casa francezilor. Altă experienţă de viaţă, tumultoasă avea să umple viaţa fetei, care de acum începea chiar să muncească. Mai întâi ca infirmieră într-un spital unde o introduce o colegă chiriaşă antileză, care apropiată ca pigment al pielii de Lailla, dar şi pentru că a aduce pe cineva în slujbă însemna un ajutor făcut pentru ea însăşi, căci pe tură lipsa unui om se resimte la toţi ceilalţi. Din acest job va sări Laila în postura de menajeră al unei doctoriţe al aceluiaşi spital. Toate acestea erau sacrificiile asumate de fată pentru surata ei ce-o adusese în Europa şi ai cărei bani se cam terminau, iar ea mai trebuia să şi nască. Aşa că munceşte de zor, se plimbă mult după serviciu, aşteaptă eliberarea unei identităţi pe baza căreia să obţină nu doar permis de şedere, dar şi posibilitatea de a munci oficial după deţinerea permisului de muncă. Or ea era în afara tuturor acestor atribute, considerente oficializante ale unei existenţe pe care ea oricum o avea de dus mai departe, dincolo de, sau printre toate aceste mofturi sau fiţe, sau birocraţii ale statului modern capitalist occidental.

Decepţionată este când se simte nu doar trădată, dar chiar otrăvită de doctoriţă, care între timp o ajutase cu obţinerea identităţii şi a permisului de muncă, dar care deţinea la activ, printre apropiaţii birourilor pe unde fata se perindase până ce-şi primise documentele solicitate, o publicitate nu tocmai bună, având anume cazuri clare de fetiţe cărora reuşise ca prin dozele administrate, să le omoare. Iar la poliţie, fireşte că tot ea dăduse bine, franţuzoaică, doctoriţă, victimile, nişte imigrante, copile, fără acte, fură tratate ca delincvente ce s-au sinucis încercând să fure mâncare din casa ei.

Dar, mai departe de atât, fata cunoaşte printre cei cu care venise aici, pe Nono, un camerunez ce se pregătea zilnic pentru a câştiga un meci de box, ce era biletul lui norocos la obţinerea documentaţiei necesare intrării în legalitate pe teriroriul francez, visul său cel mai mare, al doilea fiind s-o aibă mireasă pe Laila, pentru care fura televizoare, casetofoane şi multe altele, adăpostite în garajul său. Acolo va fi adăpostul fetei şi ulterior al Houryei după ce administratora locului unde erau cazaţi fu reclamată la poliţie pentru unele nereguli.

Dar Laila cunoaşte şi pe Hakim, un student la Sorbona, special de felul lui aşa, nu ca identitate, ci mai ales prin faptul de a fi asociat prin natura sângelui cu un personaj de care se va lega şi spiritual şi nu numai evoluţia şi succesul acestui demers al Lailei. E  vorba despre El Hadj, bunicul lu Hakim, un filozof în devenire, adept al filozofiei lui Fanon, depăşit fără drept de apel de naturaleţea unui bătrân înţelept, impunător nu atât prin statura, vârstă, sau aspect fizic, ci mai ales prin blândeţea şi inspirata alegere a sfaturilor pe care le oferea. Orb pe deasupra-şi dezvoltase celelalte simţuri pentru a complini lipsa vederii aparenţei lucrurilor şi de a interrelaţiona şi mai bine cu oamenii şi stările lor de fapt dincolo de percepţia vizuală, uneori înşelătoare dacă nu măcar insuficientă. Acesta este omul care-i conferă o libertate la care consimte şi Laila şi sistemul instituţional occidental. Mai concret, în vizitele sale la El Hadj, Lailei i se rosteşte numele Marima, fosta soră moartă a lui Hakim.

 După moartea bunicului lui Hakim şi după ce trupul acestuia din Franţa este trimis înapoi la glia străbunilor săi marocani, Lailei îi parvine în SUA, unde ajunsese cântăreaţă de jazz, plicul cu o scrisoare de la Hakim, unde alături de câteva rânduri frumoase i se explica şi rostul celorlalte acte conţinute de plic. Era vorba de dorinţa bunicului său de a primi identitatea Marimei, Laila şi de a fi astfel preluată de un sistem instituţional, în care integrându-se să se poată descurca mai bine. Reuşind ca artistă să fenteze sistemul instituţional, al identificării individuale, micuţa Laila, alege, odată pusă în situaţia de a-şi decide singură soarta, să abandoneze recitalul unde ţinea capul de afiş al galei decernării premiilor industriei filmografice de la Cannes şi să revină ascultându-şi vocea interioară la locurile natale. Intuiţia, chemarea interioară, toate fură puternic resimţite de Laila şi de bebeluşul ce-l aştepta alături de Jean- profesorul universitar din Chicago, ca peştişorul să înoate în spaţiul dunelor de nisip bătute de vânturi puternice până pe platourile înalte stâncoase ale Maghrebului marocan, unde ca printr-o străfulgerare-şi aminteşte de mirosul pietrelor, nisipului, al ipostazierii celei mototolite în sac şi lovite brutal. Din peştişorii de la urechi cu care părăsea Franţa spre SUA, la întoarcerea în Maroc, doar unul mai rămăsese, căci viaţa complicată de acolo o făcuse să-şi vândă unul pentru haşişul alături de care împărţea greul traiului zilnic până să fi fost descoperită într-un club de viitorul său impresar muzical, în localul căruia înainte de a fi semnat un contract profesionist de artist cu o casă de discuri adusese mulţime de oameni cărora le-a cântat cu dor, patos, chiar de urechile-i erau ambele afectate de viaţă.

Până la urmă, ne dăm seama că viaţa ei a fost o reală hedgie, mai alambicată am putea spune chiar, fără a rosti sau afirma vreo inepţie, sau blasfemie. Căci, re-găsirea, re-descoperirea, re-identificarea, ieşirea la suprafaţă, după ce toate i se vor fi răpit, sunt în final liniştitoare. Iar asta dă farmecul cărţii, cu răbdare citită până la final.

 Recenzia participă la concurs.