O carte frumoasă, plăcută-i lectura ei, impresionant tot amalgamul de drumuri ce se întretaie în destinul personajului principal, unul ce devine chiar unul exponenţial al îndurării regresului tehnic, social, cultural, civilizaţional al continentului explorat de occidentul imperial în trecutul nu foarte îndepărtat. E povestea de viaşă a unei fetiţe africane, ce îndură traume, traumatisme, frică, temeri mari, dispreţ, batjocuri, răutăţi într-o lume în care abia făcând ochi nu apucă să aibă şansa de a se putea decide asupra evoluţiei ei aşa cum e firesc pentru cei mai norocoşi. Cartea e o pildă despre absolutism, despre maliţiozitatea şi ironia teribil de traumatizantă, dramatică şi dureroasă la culme a vieţii, un dar poate ne neprimit, de nedorit pentru chiar toţi cei care apucă a se naşte, comparativ cu resursele şi stilul de viaţă ce-i sunt hărăzite mai apoi.

E evoluţia pe alocuri sinuoasă, dar progresivă a unei fiinţe, ce în final reuşeşte să-şi răspundă sie-şi incertitudinilor ce-o frământă de când e răpită nu doar fizic de lângă familie şi casă, dar şi identitar, căci a fi nimeni-ul sorţii nu e tocmai uşor de acceptat. Nimeni-ul cuiva e primul pas, acceptat şi de la care ascensiunea, în plan interior cel puţin curge spre amonte, peştişorul de aur, alunecă şi sare spre originea pârâului de munte de unde apele încolburate ale freamătului cotidian sălbăticit de obişnuinţe crude ale traiului,regăsindu-se pe sine, acceptând cruda realitate ironică a vieţii, originile spre care tinde în final şi cu care se împacă. Şi nu doar că se împacă dar depune şi icre, pe care le va veghea ea cu ştiinţa, aptitudinile şi toată experienţa sa de viaţă complexă ce au făcut-o să răzbească printre mulţii străini printre care s-a perindat până să se afirme atât pentru sine cât şi-n faţa altora.

Admirabilă ascensiunea, impresionantă alegerea ei din final. De urmat şi de susţinut tacit, atât. Mai jos, detalierea story-ului cărţii aşa cum l-am experimentat eu, pentru cine şi doar pentru cine are plăcerea, răbdarea şi curiozitatea de a citi.

Povestea călătoriei şi poetica experienţelor ce schimbă comportamental, atitudinal, fizic, psihic, personal, într-un cuvânt acoperitor al tuturor acestor atribute anterioare ontologic personajul principal – peştişorul de aur (sau purtătoarea sa) începe în ţinutul deşertic al Maghrebului marocan NV african.

Călătoria peştişoarei începe undeva în copilărie, când pe la 6-7 ani o fetiţă este furată de acasă din sânul familiei. Cum vom afla abia la finalul cărţii făcând parte din tribul hilal din ţinuturile  arse de soare ale Maghrebului marocan şi bătute de vântul ce răspândea nisipul dunelor deşertice până pe platourile stâncoase ale solitarelor înălţimi  ce întâlneau soarele torid şi orbitor, fetiţa e răpită de nişte bărbaţi din tribul rival al exploatării resurselor naturale vitale supravieţuirii în condiţii dure: apa în principal.

Şi-uite-aşa fetiţa-şi deapănă firul poveştii sale de viaţă, din clipa când se află totuşi la adăpost. Se află în casa unei femei în vârstă de origine iudaică, ce e ajunsă printre arabi, pe nume Lalla Asma, cea care a cumpărat-o de la hoţii ce-o răpiseră.

Trauma răpirii, a desprinderii în mod brutal de familie, descrisă amănunţit o va urmări pe toată întinderea epică a cărţii pe micuţa eroină, de atunci fiindu-i sădită-n suflet teama de lovituri, brutalitate, de oameni cu intenţii predominant rele. Rămase de atunci surdă de o ureche după ce ca un ghemotoc de pui de om fusese lovită şi mototolită într-un sac negru de parcă ar fi fost o marfă iar nu un suflet.  Lalla Asma îi oferă copilei de atunci adăpost, masă, educaţie şi încet-încet fetiţa e receptivă şi o ajută pe femeia bătrână pe care o denumeşte când educatoare-învăţătoare, când bunică. Şi ca să nu îi fie greu s-o denumească pe fetiţă, Laila era cel mai potrivit nume, derivat de la cel al femeii ce-o proteja. Îndeplinind prin gospodăria femeii treburile casnice aferente de timpuriu, fetiţei îi vor prinde bine toate acestea. Lalla Asma avea o casă mare şi frumoasă, curată, pentru asta trebăluind mai mereu fetiţa noastră, deşi alături de mama sa, locuia fiul căsătorit al bătrânei şi a cărei soţie, pe lângă neimplicarea în treburile casei, era şi de un temperament agresiv faţă de copilă, lucru cu care nu era de acord Lalla, dar nu-şi certa nora, de dragul fiului ei. Când i se năzărea norei, o împingea, o lovea, o ciupea pe Laila acuzând-o că nu a făcut bine curăţenie, deşi ea era cea care aruncase ceva pe jos prin spatele soacrei sale, de a cărei privire fugea şi ea.

Cu toate acestea, copila dădea înainte. Toate astea până-ntr-o zi când femeii ce-o proteja i se făcuse dintr-odată rău şi căzuse ca secerată şi lovindu-se la cap în timp ce pregătea masa pentru întreaga familie alături doar de Laila. Atunci nora apare şi-o ceartă tot pe Laila şi-o alungă efectiv din casă în găsirea unui doctor pentru femeie. Doar că Laila nu ieşise până atunci din curtea femeii şi nu ştia cum e lumea dincolo de poarta mare şi albastră a casei acesteia. Prin urmare necunoscând pe nimeni, i-a luat ceva timp până să găsească ce-i ceruse Zohra, nora Lalei Asma, dar şi când găsise o persoană ce mai doctorea în zonă, aceea era o simplă şi ocazională moaşă pentru a ajuta femeile să devină mame, iar pe cele ce nu se simţeau încă pregătite de a îmbrăţişa această atribuţie şi statut, le ajuta să scape de sarcină oprind viaţa fătului prin chiuretaj.

După ce ajunge Laila înapoi la Lalla Asma, femeia-şi revenise în fire, dar tot o durea capul, ca urmare a puternicei lovituri de podea. Moaşa în schimb îi spune fetiţei că femeii-i va fi bine o perioadă, după care va muri, căci cauza căderii bruşte nu a fost alunecarea picioarelor sau instabilitate, ci altceva. Aşa se va întâmpla, dar deşi ştia acest lucru, fetiţa după ce-o conduse la poartă pe moaşă revine şi-i spune norei Lalei Asma că nu i s-au recomandat medicamente căci nu e nevoie. Dar într-o dimineaţă femeia rămâne pe veci rece. De aici şi până la momentul când Laila va părăsi casa femeii protectoare a sa, nu mai este mult timp. Trebuie amintit faptul că înainte de a muri, femeia îi arătase fetei, după ce-şi revenise din căzătura şi lovitura puternică la cap perechea de cercei pe care Laila-i purta pe când fu cumpărată de la acei hoţi ce-o răpiseră, semn al apartenenţei sale la tribul hilal, ce aveau formă de semilună întoarsă. Fireşte că această formă a cerceilor, semnul de identificare singur până la urmă a apartenenţei Lailei la o identitate ce ţinea de locuri natale, limbă vorbită, familie şi tradiţii, e un puternic simbol de revendicare pe tot parcursul poieinului cărţii de ajungere cumva înapoi de unde s-a plecat. Acţiunea aceasta o are ca protagonistă pe nimeni alta decât peştişoarea de aur, Laila, aceeaşi cu Marima în final, aşa după cum vom vedea şi este aşa ca şi forma alunecoasă a materialului aurifer bine şlefuit al cerceilor învăluirea şi traiectoria nu directă, fermă, clară, decisă şi decisivă a evoluţiei încununate de succes a subiectului o parte din garanţia întoarcerii.

 La ce, la tradiţii, la cultură, la identitate, la o apartenenţă dincolo de toate aceste predeterminări extrinseci fiinţei umane când aceasta apare pe lume. Re-descoperirea dacă vreţi o are ca protagonistă pe micuţa răpită cu totul şi ea se petrece metodic, pas cu pas, la fiecare etapă a vârstelor pe care micuţa noastră le parcurge, le învaţă, le depăşeşte atributele comune lor în majoritatea cazurilor unor indivizi situaţi pe orice plan analitic am privi lucrurile în situaţii mai fireşti de trai: familie, adăpost, identitate, părinţi, ţară, limbă maternă, educaţie. Pentru că da, Laila nu are parte de toate acestea, iar cartea tocmai prin această redare tematică abordată parcă la modul jurnalului ţinut de-a lungul unei perioade apreciabile cu o precizie demnă de admirat reuşeşte să impresioneze dincolo de o superficială admiraţie a chinuitoarei poveşti a Lailei ce transpare publicului receptor fără prea mare greutate la o primă  lectură, la nivelul strict al mesajului. Or, perceput dincolo de această suprafaţă, nivel la care am spus, mulţi cititori au acces şi sunt pe deplin impresionaţi de drama fetei, se vede o dramă generalizată a omenirii, Laila devenind dintr-o simplă fiinţă conturată caracterologic în operă, un personaj colectiv. Se va medita astfel asupra unui viitor sumbru pe care l-ar putea avea populaţii întregi de indivizi, dacă legile, fie ele nescrise, fie ele scrise, consemnate şi aplicate cumva la nivel de societate nu ţin cont de un minimum de moralitate, de umanitate, de firesc, de simţire.

Drama  Lailei continuă când după moartea protectoarei sale, fuge din casa acesteia de teama faptului că nemaifiind Lalla Asma, fiul acesteia oricând ar putea reîncerca, profitând de lipsa soţiei sale Zohra din casă s-o violeze, cum se mai întâmplase deja şi când micuţa reuşise a scăpa de gândurile necurate ale bărbatului cu ajutorul înălţimii sale joase şi printr-o abilitate înnăscută de a se tupila. Iar pentru că acea casă unde-o găsise când se lovise Lalla Asma la cap pe matroana casei, moaşa aceea era singura casă unde intrase în afară de casa Lallei, fu primită cu mâinile deschise de prinţesele matroanei, aşa după cum fetiţa-şi numea colegele de cămin. Peste zile şi zile, avea să vadă cum această primă denumire era una cam neconcordantă cu realitatea, dar măcar la nivelul felului în care relaţionau cu ea, da, colegele ei mai mari, puteau fi adevărate prinţese. Mai ales că dansau frumos, se sulemeneau, adulmecau privirile bărbaţilor bogaţi în maşini străine cu geamuri fumurii şi erau dincolo de o diferenţă de vârstă oarecare, foarte apropiate de micuţa noastră pe care o includeau în suita lor de surate, mai puţin în practica lor curentă de câştigare a banilor cu care plăteau chiria spaţiului pe care-l locuiau.

În concret, Laila a nimerit între prostituate, dar nu unele de stradă, ci unele de casă, care spre deosebire de unele suflete vândute nu-ştiu-cui şi trupul cui dă banul, deci orişicui, aveau o simţire umană, firească, sentimente materne profunde faţă de  Laila, iar matroana maşă la fel era nu o femeie ce impunea fetelor pe care le deţinea reguli dure, fiind chiar cea care îi plătise Lailei şcoala unei pensiuni unde o doamnă din occident retrasă între timp în Maroc dădea lecţii de bune maniere  şi iniţiere în limbile străine de circulaţie fetelor tinere, în prag de adolescenţă pentru a le fi de folos pe viitor. Dar şi de aici, Laila se rupe, căci nu avea practic de învăţat mai nimic, căci educatoarea-învăţătoare, sau bunică, aşa după cum o mai denumea fetiţa pe protectoarea sa, Lalla Asma o învăţase din timp de toate, atât în ceea ce priveşte lucrurile casnice, cât şi în ceea ce priveşte religia, filozofia, limbile străine.

De la şcoala pension fuge înapoi la Zohra, pe care o slujeşte ceva timp cu devoţiune chiar dacă era mai rău ca un animal închisă în curte şi-n casă, doar să trebăluiască, nefiind hranită nici suficient, nici corespunzător. Singura cale prin care rezistase, fusese aportul suplimentar de hrană, fructe în special, pe care fetiţa şi-l procura pe ascuns în momentele în care era singură la bucătărie. Şi uite aşa, ceva bun în aparenţă, hrănirea, avea să aibă un efect nu tocmai benefic asupra comportamentului social al fetei, căci obişnuinţa subtilizării lucrurilor devenise perfecţiune la o aşa mititică, nebăgată la propriu în seamă de nimeni ca fiind o posibilă hoaţă. Şi aşa au fost păcăliţi, ori păgubiţi comercianţii pieţei din localitatea de unde începe acţiunea romanului şi încă destui alţii după cum vom vedea. Căci da, evoluţia fetei în carte este una ce necesită răbdare pentru a putea fi urmărită cu atenţie.

Nimereşte apoi la o familie de francezi ce sunt musafiri ai Zohrei, iar lihnită de foame, Laila le mămâncă acestora, înainte de a fi ei cei serviţi, chiar de ea, strugurii cărnoşi cumpăraţi special pentru acest moment de nora Lallei Asma. Bătaia ce-şi luase meritase înfruptării pe ascuns din ciorchinele mare de struguri. Un telefon primit de Zohra în care franţuzoaica-i solicită împrumutul fetei pentru chestiuni casnice pentru ceva vreme, o trimite pe Laila în casa mare a francezilor buni şi bogaţi şi amabili, la început. Ciudaţi şi cu intenţii pedofilice cum se va vedea ulterior. Soţul era pasionat de fotografie, iar soţia era elementul nelipsit din sursa de inspiraţie a fotografului din el. Doar că femeia apărea în multe fotografii postate pe pereţii camerei unde se făceau developările mai mult fără haine, iar divinizarea femeii de către soţul ei, nu ar fi avut cine ştie ce mirare a fetei, dar ce-i stârnise dubii era faptul că o centură de castitate purtată de soţie într-una din poze, era ţinută la loc de cinste, asemenea unui trofeu de către bărbat, ce-o venera zilnic de pe unul din pereţii încăperii obscure, aferente developării. Şi ca stupoarea, greaţa, teama şi oripilarea să-şi găsească toate deodată loc s-o invadeze pe Laila, omu-i ceruse într-o zi s-o fotografieze pe micuţă, după ce-n prealabil o informase zile la rând despre arta fotografică stârnindu-i curiozitatea şi captându-i acesteia atenţia spre acest domeniu, atrăgând-o zilnic în astfel de  ocupaţii. Doar că gândurile francezului nu se limitau doar la simpla fotografiere a subiectei, ci încercase chiar, destul de greţos pe alocuri şi total nepotrivit nici cu statutul profesional al acestuia, dar mai ales al vârstei şi celorlalte atribute asociate în mod firesc vârstei sale ce acumulase ceva experienţă, nu şi decenţă, sau respect pentru viaţă şi semeni se pare s-o seducă, s-o violeze pe Laila.

Fuga înapoi la Zohra fu logică. Sub deviza rău-rău cu rău, dar şi mai rău poate fără el, fetiţa măcar ştia că e în siguranţă şi că nimeni nu va încerca să profite de ea în casa fostei sale bunici. Şi da, Zohra era mai puţin calică şi-o hrănea mai binişor acum. Dar de plecat reuşeşte într-o zi când Zohra era somnoroasă, iar fata o roagă să-i permită să ia nişte detergent din piaţă pentru rufele-i căzute de pe sârma din curte. Ocazia neratată de Laila de a ascunde cheia casei în fundul tomberonului de pe stradă, după ce avusese grijă să ia cu ea şi câinele dezlegat din curte. Timp destul câştigat pentru fată de a ajunge departe de casa Zohrei. Matroana bordelului fusese între timp alungată de proprietarul imobilului pentru neplata chiriei şi nereguli depistate de poliţie.

Aşa Laila ajunge în locul unde ar fi putut ajunge Tagadirt, colega lor mai mare, într-un sătuc de munte, numit fandouk. Aici o descoperă şi pe Hourya, o tânără ce ajunsese să se prostitueze de frica bătăilor soţului ei, de lângă care plecase. Tagadirt era mândră de băiatul ei care muncea în Germania şi care singur cu materiale aduse de acolo construise casa. Tagadirt avea piciorul bandajat şi se putea greu deplasa călcând pe el. În camera lor unde dormeau cele două, Hourya-i spuse Lailei că nu e nicio muşcătură de insectă care să-i cauzeze problema femeii, ci faptul că diabetică fiind, de la precarele condiţii ale traiului zilnic în munţi, unde apa era o comoară inaccesibilă orişicui, rana se infectase, sângera, iar varicele pe care femeia oricum le avea, supurau, iar asta era marea lor problemă, că nu se mai închideau rănile. De aici, la ceva vreme după ce Hourya i se confesează Lailei că este şi însărcinată şi că are strânşi bani pentru plecarea în Europa, Laila va ajunge alături de aceasta, mai întâi în Spania, de unde cu trenul până la Tolousse, iar mai departe în inima Franţei, la Paris, unde alături de cei cu care ajunsese acolo fu cazată la periferia oraşului.

Altă etapă în viaţa peştişorului de aur, căci, da, cerceii despre care vorbisem anterior, îi fură redaţi de Zohra Lailei, imediat după ce aceasta revenise din casa francezilor. Altă experienţă de viaţă, tumultoasă avea să umple viaţa fetei, care de acum începea chiar să muncească. Mai întâi ca infirmieră într-un spital unde o introduce o colegă chiriaşă antileză, care apropiată ca pigment al pielii de Lailla, dar şi pentru că a aduce pe cineva în slujbă însemna un ajutor făcut pentru ea însăşi, căci pe tură lipsa unui om se resimte la toţi ceilalţi. Din acest job va sări Laila în postura de menajeră al unei doctoriţe al aceluiaşi spital. Toate acestea erau sacrificiile asumate de fată pentru surata ei ce-o adusese în Europa şi ai cărei bani se cam terminau, iar ea mai trebuia să şi nască. Aşa că munceşte de zor, se plimbă mult după serviciu, aşteaptă eliberarea unei identităţi pe baza căreia să obţină nu doar permis de şedere, dar şi posibilitatea de a munci oficial după deţinerea permisului de muncă. Or ea era în afara tuturor acestor atribute, considerente oficializante ale unei existenţe pe care ea oricum o avea de dus mai departe, dincolo de, sau printre toate aceste mofturi sau fiţe, sau birocraţii ale statului modern capitalist occidental.

Decepţionată este când se simte nu doar trădată, dar chiar otrăvită de doctoriţă, care între timp o ajutase cu obţinerea identităţii şi a permisului de muncă, dar care deţinea la activ, printre apropiaţii birourilor pe unde fata se perindase până ce-şi primise documentele solicitate, o publicitate nu tocmai bună, având anume cazuri clare de fetiţe cărora reuşise ca prin dozele administrate, să le omoare. Iar la poliţie, fireşte că tot ea dăduse bine, franţuzoaică, doctoriţă, victimile, nişte imigrante, copile, fără acte, fură tratate ca delincvente ce s-au sinucis încercând să fure mâncare din casa ei.

Dar, mai departe de atât, fata cunoaşte printre cei cu care venise aici, pe Nono, un camerunez ce se pregătea zilnic pentru a câştiga un meci de box, ce era biletul lui norocos la obţinerea documentaţiei necesare intrării în legalitate pe teriroriul francez, visul său cel mai mare, al doilea fiind s-o aibă mireasă pe Laila, pentru care fura televizoare, casetofoane şi multe altele, adăpostite în garajul său. Acolo va fi adăpostul fetei şi ulterior al Houryei după ce administratora locului unde erau cazaţi fu reclamată la poliţie pentru unele nereguli.

Dar Laila cunoaşte şi pe Hakim, un student la Sorbona, special de felul lui aşa, nu ca identitate, ci mai ales prin faptul de a fi asociat prin natura sângelui cu un personaj de care se va lega şi spiritual şi nu numai evoluţia şi succesul acestui demers al Lailei. E  vorba despre El Hadj, bunicul lu Hakim, un filozof în devenire, adept al filozofiei lui Fanon, depăşit fără drept de apel de naturaleţea unui bătrân înţelept, impunător nu atât prin statura, vârstă, sau aspect fizic, ci mai ales prin blândeţea şi inspirata alegere a sfaturilor pe care le oferea. Orb pe deasupra-şi dezvoltase celelalte simţuri pentru a complini lipsa vederii aparenţei lucrurilor şi de a interrelaţiona şi mai bine cu oamenii şi stările lor de fapt dincolo de percepţia vizuală, uneori înşelătoare dacă nu măcar insuficientă. Acesta este omul care-i conferă o libertate la care consimte şi Laila şi sistemul instituţional occidental. Mai concret, în vizitele sale la El Hadj, Lailei i se rosteşte numele Marima, fosta soră moartă a lui Hakim.

 După moartea bunicului lui Hakim şi după ce trupul acestuia din Franţa este trimis înapoi la glia străbunilor săi marocani, Lailei îi parvine în SUA, unde ajunsese cântăreaţă de jazz, plicul cu o scrisoare de la Hakim, unde alături de câteva rânduri frumoase i se explica şi rostul celorlalte acte conţinute de plic. Era vorba de dorinţa bunicului său de a primi identitatea Marimei, Laila şi de a fi astfel preluată de un sistem instituţional, în care integrându-se să se poată descurca mai bine. Reuşind ca artistă să fenteze sistemul instituţional, al identificării individuale, micuţa Laila, alege, odată pusă în situaţia de a-şi decide singură soarta, să abandoneze recitalul unde ţinea capul de afiş al galei decernării premiilor industriei filmografice de la Cannes şi să revină ascultându-şi vocea interioară la locurile natale. Intuiţia, chemarea interioară, toate fură puternic resimţite de Laila şi de bebeluşul ce-l aştepta alături de Jean- profesorul universitar din Chicago, ca peştişorul să înoate în spaţiul dunelor de nisip bătute de vânturi puternice până pe platourile înalte stâncoase ale Maghrebului marocan, unde ca printr-o străfulgerare-şi aminteşte de mirosul pietrelor, nisipului, al ipostazierii celei mototolite în sac şi lovite brutal. Din peştişorii de la urechi cu care părăsea Franţa spre SUA, la întoarcerea în Maroc, doar unul mai rămăsese, căci viaţa complicată de acolo o făcuse să-şi vândă unul pentru haşişul alături de care împărţea greul traiului zilnic până să fi fost descoperită într-un club de viitorul său impresar muzical, în localul căruia înainte de a fi semnat un contract profesionist de artist cu o casă de discuri adusese mulţime de oameni cărora le-a cântat cu dor, patos, chiar de urechile-i erau ambele afectate de viaţă.

Până la urmă, ne dăm seama că viaţa ei a fost o reală hedgie, mai alambicată am putea spune chiar, fără a rosti sau afirma vreo inepţie, sau blasfemie. Căci, re-găsirea, re-descoperirea, re-identificarea, ieşirea la suprafaţă, după ce toate i se vor fi răpit, sunt în final liniştitoare. Iar asta dă farmecul cărţii, cu răbdare citită până la final.

 Recenzia participă la concurs.

Advertisements

Peştişorul de aur- JMG Clezio

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s