Cuvinte esenţiale

Şi-n cele din urmă cuvântul

Fu rostit de vocea neaflată

Omu’a crezut pe loc că sfântul

E cel cu gura aurită!

Mi-s eu aici, băi fiinţelor

Tu, voi, el care veţi mai fi

Pământu-i al nostru ş’al animalelor

Căci cu toţi plămădiţii-ţi fii

Suntem ş’asta pe unii-i bucură

Pe-alţii supără, încurcă şi-ntristează

Din primii pân’acum se postulează

Că-n trup evoluăm înspre lumina-aură!

Tu-eu, el-acela, noi-voi, ei-ele

Cu Dumnezeu or fi astea cu toatele

Exprimări, referiri, denumiri

Comunicare sau nu-nţeleg şi te miri?

Advertisements

Manon Lescaut – Abatele de Prevost

Cartea aici de faţă  surprinde pe mai multe planuri  tematice receptarea  unui mesaj pe care-l transmite şi despre care ne-am fi putut aştepta să curgă mai epic. Ei bine, romamul francez al abatelui de Prevost, omul ajuns la vârsta unei linişti spirituale responsabilă de  pentru detaşarea pe care-aş numi-o pedagogică-creativă întrucât autorul chiar spune în finalul cuvântului de debut ce antecedează opera în sine, că al său exerciţiu de redare sub auspiciile unei iubiri intervenite în pragul tinereţii adolescentine a formării şi apoi traiectoria evoluţiei unui adolescent cavaler, este unul în care iubirea este omniprezentă.

Sub ce formă, vom vedea în cele ce urmează. Astfel, cavalerul de Grieux unul dintre caracterele conturate de autor e surprins la vârsta incertitudinilor în cele ce privesc viitorul, unde un băiat cuminte, cumpătat, iubitor de bine şi frumos, se află prins în căutarea sensului vieţii, ca răspuns la desele întrebări ce-l frământă la vârsta la care, păstrând blazonul bun al familiei, sale cavalerul ar fi fost dispus să îmbrăţişeze cariera teologică.

Dar nu era tocmai o decizie luată în cunoştinţă de cauză, după o îndelungă analiză a sa cu sinele, ci mai degrabă era aportul influenţei vocilor familiei ce dorea doar binele mezinului. Şi iată cum, apucând-o pe calea studierii tainelor telogiei la Paris, cunoaşte brusc într-o seară pe când ieşise alături de colegul său o tânără făptură ce-i răpeşte minţile, inima şi totul va căpăta o turnură altfel de cum se pregătea chiar el s-o construiască pentru viitorul său. Iată cum deraiază un tânăr în formare pentru cariera de episcop al bisericii catolice, una cu o puternică influenţă în chestiunile concrete, sociale, lumeşti ale vremii. O vreme a recentelor descoperiri geografice ce au revoluţionat percepţia asupra lumii, puterilor omului de civilizare a teritoriilor descoperite şi exploatate, puntea peste secolele al XVI-XVII-lea.

Şi iată cum percepţia senzorială, strict raportată la văz, miros şi prima impresie la un nivel estetic precar, insuficient pentru a-ţi forma o părere despre oricine, îl înrobesc pe tânăr ce devine sclavul unei iubiri pe care o poartă acelei fiinţe ce l-a fermecat atunci doar prin cum i-a apărut în faţa ochilor.

La acea plimbare de seară pe străzile înguste ale Parisului medieval alaături de colegul său, de cum o zăreşte pe fata aceea cochet îmbrăcată şi împopoţonată cu destule bijuterii pentru ca să-ţi dai singur seama că la vârsta ei în compania bătrânului cu care împărţise caleaşca, fie era o prinţesă alături de bunicul ei, fie făcea deliciul unui bătrân bogat pentru a primi foloase de natură a-i astâmpăra pornirile sociale. Orb parcă la această poză pe care fata o afişa fără vreo jenă, i se prezintă şi sub titulatura de tânăr cavaler, cu o condiţie cel puţin echivalentă cu a bătrânului ce-o însoţea, în plus deţinând şi atuul temporal şi fizic al tinereţii sale, fata gândeşte că ar fi acesta din urmă o partidă mai bună pentru ea pe mai departe şi complotează cu tânărul insistent la o cunoaşte mai bine să-l păcălească pe bătrân fugind cu bijuteriile fără a-i mai mulţumi acestuia dorinţele.

 Aşa că începută pe baza înşelării, păcălirii, relaţia cu Manon doar aşa se va desfăşura şi tânărul nostru va deveni în scurt timp un fin practicant al acestor îndeletniciri. Complice de prima dată la un stil de viaţă cu care nu era deloc obişnuit, anume ca făptura iubită să aştepţi s-o iubeşti după ce ea admitea a se dărui altora pentru că aşa obişnuise de timpuriu, fugind chiar de la mănăstire unde fusese trimisă pentru astâmpărarea comportamentelor erotice timpurii precoce, cavalerul se minte singur, când crede mereu când Manon îi repetă acelaşi lucruri, anume că va fi ultima dată, doar ca să mai strângă şi ei ceva foloase să poată trăi în luxul după care a tânjit mereu tânăra, fiind mereu în preajma bărbaţilor bogaţi pe care i-a înveselit de mititică.

Cavalerul a fost pe punctul de a înnebuni când cu complicitatea naivă a Manonei îl anunţase pe un bătrân ce-i plătea fetei serviciile în bani şi bijuterii, era un bun prieten al tatălui cavalerului şi căruia-i scrisese anunţându-l de faptul că fiul său alături de o escroacă tinerică l-au deposedat de bunuri. Următoarea zi fraţii mai mari ai cavalerului îl săltară din camera Manonei şi-l dusera în galop acasă. Timp de mai bine de jumătate de an, acesta fu închis în casă în camera sa, pentru a fi ţinut departe de pierzania Manonei. După câteva zile când protestase împotriva alor săi pentru felul deloc demn de un cavaler tânăr ca el în care fusese tratat, nevoind nici măcar a mânca, încet-încet băiatul înţelese că nehrănindu-se va muri, iar asta l-ar împiedica s-o mai iubească vreodată pe Manon! Iată că isteţimea antrenată la tertipuri, hoţomănii, dedubla acum o cuminţenie. Ca să câştige şi mai mult încrederea părintelui şi fraţilor săi, băiatul ceru cărţi şi se apucă sârguincios de studiat pentru a se putea reâncadra la studiu înapoi.

Asta s-a şi întâmplat, doar că odată reîntors la Paris, cavalerul o redescoperă prin mulţimea de ochi ce veniseră a-i audia cuvântarea după slujbe, pe cea pentru care ar fi dat bunăoară totul numai ca săi fie alături. În concepţia sa, ar fi trebuit şi ca aceasta să-i fie ceva mai fidelă decât până atunci, dar va vedea că nu se poate!

Mai mult decât atât, după ce revin amândoi la viaţa de cuplu convenind că a locui împreună înseamnă a se avea unul pe celălalt, nu musai a avea un trai luxos pe seama infidelităţii, cavalerul va cunoaşte iarăşi slăbiciunea fetei pentru starea de bine, de care se va ocupa chiar ea, cum altfel, decât cum ştie ea cel mai bine, acceptând plata unor favoruri erotice unor alţi domni pentru a se găti ea cu haine şi bijuterii pentru a fi admirată de cavalerul ei frumos!

Mai mult decât atât la un moment dat, intenţiile amabilităţii Manonei faţă de cavaler îmbracă forma acceptării ideii de a se iubi ea cu alţii pentru binele lor ulterior, dar dragului ei de cavaler ce-i simţea lipsa afecţiunii ei seara îî recomandă o damă de companie trimisă chiar de ea! Or, acest lucru îl scoate din minţi iarăşi pe cavaler, ce-şi readuce mereu aminte de vocea tatălui său! Dar îşi repetă mereu că de tot s-a băgat până în gât în chestiunea aceasta, trebuie mers şi mai departe chiar de asta i-ar aduce cumva sfâşitul.

Doar că viaţa le joacă o festă aşa cum ei au tot jucat-o multora. Într-o seara servitorii lăsaţi acasă fug cu banii şi bunurile pe care tinerii le deţineau ca urmare a serviciilor Manonei pentru domnii dispuşi să admire îndeaproape graţia unei tinere şi asta înainte de a da foc casei unde locuiau cavalerul şi Manon- plecaţi la operă. Viaţa le-a părut atunci şi mai grea, traiectoria aceasta nedreaptă şi recurgerea la ce ştia mai bine tânăra făptură admirată şi nu doar şi apoi răsplătită cu cadouri se impunea a fi tacit acceptată iarăşi de cavaler, ce se apucase de a frecventa cazinourile şi de unde repejor începea să adulmece şi el sume de bani pentru trăit. Fireşte prin giumbujlucuri şi hoţomănii, nefiind mereu decât supus unor riscuri de a fi linşat de-ar fi fost descoperi de  vreun poliţai sau căpitan de armată, se ştie şi ei împătimiţi ai jocurilor de noroc.

Într-o astfel de conjunctură Manona se întâmplă de devine amanta fiului bătrânului escrocat de cavaler şi de Manon şi care i-a scris repede tatălui cavalerului când aflase că un de Grieux e implicat în murdării de-astea. Scenariul se repetă, bărbatul  doritor de favoruri e iarăşi escrocat, doar că de această dată bătrânul se răzbună crunt pe Manon punând să fie arestată şi aşa începe declinul tinerilor. Căci cavalerul este şi el lipsit de libertate dar într-o mănăstire, Manon fiind închisă la cea mai detestată puşcărie de femei Saint Sulpice, printre hoaţe, ucigaşe, bătăuşe.

Încearcă cavalerul să se elibereze, îşi procură prin fratele Manonei poliţist un pistol cu care îl ameninţă pe stareţ pentru a-i lua cheile, acesta e auzit seara de un vlăjgan tânăr de călugăr care bravează şi încercând deposedarea pistolului şi-l descarcă în piept, iar cavalerul iese şi glonţ se duce spre Manon. Doar că planuri de evadare încearcă şi nu-i reuşesc, aşa că Manon va fi deportată în America de Nord, în Nouveau Orleans.

Fonduri şi resurse cavalerul nu mai are, cu toate acestea încearcă să pună la cale o ambuscadă prin care s-o recupereze pe Manon chiar când ar fi îmbarcarea spre Americi, este trădat de cei pe care-i plătise a-l ajuta şi se vede pus în faţa umilirii în faţa gardienilor pe care înainte încercase să-i atace, pentru a-i înlesni îmbarcarea spre Americi alături de soţia sa, cum reuşise să-i mintă pe gardienii înnoiţi pentru drumul pe mare, comandantul fiind chiar de părere că America are nevoie de braţe multe pentru desţelenirea stepelor.

În stepele americane, sălbăticite încă, câteva zeci de suflete aduse din Franţa încearcă pe partea lor de teritoriu să reclădească viaţa aici. Câteva barăci prin care curentul şi apa de ploaie îşi găseau lesne loc de acces sunt adăposturile în care dorm pregătindu-se pentru noi zile de lucru toţi cei daţi uitării de societatea ce i-a crescut. Comandantul celor sosiţi, un fel de primar, alături de nepotul său guvernează teritoriul, dar niciunul dintre cei doi nu-şi ia ochii de la Manon. Doar faptul că-l cred pe cavaler a fi soţul ei, îl opresc pe marele şef al ţinutului sălbatic de a i-o oferi drept soţie nepotului său. Asta până când, gafează deisiv când hotârând că vor să fie chiar căsătoriţi, cer preotului să-i cunune, iar acesta se adresează primarului pentru a primi acceptul! Surpriză mare, căci răzbunarea primarului nu încetează a se arăta, trimiţându-şi nepotul după Manon! În lupta ce se iscă, nepotul primarului se injunghie accidental fatal, leşul trebuie ascuns pentru a mai acoperi din urme înainte de a fugi cei doi. Doar că Manon clachează, slabită, rănită moral, epuizată fizic, înţelege toată străduinţa cavalerului de a o aduce şi pe ea pe drumul cinstit al iubirii adevărate, nu al flirtului şi înţelege greşelile pe care neputându-şi-le ierta, febra o cuprinde şi cavalerul o hrăneşte şi-o supraveghează, îmbracă cu hainele de pe el, singurele cu care apucaseră în fugă să plece de la baraca lor după incidentul cu nepotul primarului.

Nările inerte, pielea rece deodată, orice învelire a muribundei se dovedeşte în van, căci Manon moare. Întâlnirea vieţii cu moartea, a disperării, supărării extreme, fricii, frigului în această scenă din roman aduce aminte de hotărârea Antigonei din tragedia antică elenă ce şi-a îngropat fraţii morţi în bătălie. Moartă fiind făptura pentru care cavalerul şi-a părăsit familia şi a urmat-o la capătul pământului, cea care l-a tras în jos atât în carieră, cât şi-n comportament, de Grieux o îngroapă singur cu mâinile goale sub clarul de lună al frigului stepei americane.

Gestul spiritualizează cumva iubirea lor profană în pofida gesturilor Manonei. Iată cum sfârşeşte latura trupească a iubirii redată cel mai mult timp în această carte. Eroarea gravă a constituit-o faptul că nu a adus încredere, fidelitate, dincolo de momentele lor de afecţiune.

Haidi băi

Prin pădurea codrului celui nins

O fetiţă zgribulită s-arăta

Galben-aurie la faţă şi lins

I-era părul ce pe frig nu-ntâlnise apa!

Şi tristă-ngândurată lupu-i ieşi-n faţă

Ce vrei nene, ascuţiţi-ţi dinţi

Buni îs de tăiat plăci de faianţă

La bună’-mea ce-i în tendinţi!

Frunzele-s pline de noroiul unei zăpezi

Topite, ninse şi topite din nou ş’apoi iarăşi

Fiecare porţiune din puţinul timp rămas

Atârnă greu în aşteptarea frunzei celei verzi.

Ş-implacabilul nu-l lăsa să intervină

Căci el subit apare şi greu mai dispare

Decât atunci când eşti dispus să laşi să te-aline

Lucrurile ce ştii că-ţi fac plăcere.

Ape tulburi

Când soarele pe cer’ i ca la pol

Iar ceru-i taciturn ca la Fram acasă

Unul ş-altu mai e căutat de Interpol

Şi verificat să poat’ ajunge-n pârnaie acasă.

Mulţi au falimentat deponenţi cu sacii

Acum dau înapoi mai rău ca racii

S-ascund de lume mai ceva ca şerpii

De parc-ar fi atacaţi de rechinii ce se dau la sepii

Ce speriate dau drumul la cerneală

Toxină-n bună regulă ce tulbură

Nu doar apa dar aruncă o mare umbră

În ochii celor pregătiţi de găteală.

Fuga-fuga

Băi ce sonic eşti tu băiete

Eşti în priză parcă introdus, zău de nu

Unii zic c-ai fi mai mult sticlete

Şi mai deloc om viu ca tot românu’.

 

Eşti un speedy gonzales nu un don juan

Pe toate-odată le vrei simultan făcute

Toate ca toate dar şi odihna-i bună peste an

Altfel mă gândesc c-ai să rămâi fără fete.

 

N-aveţi voi toţi grijă de mine

Mă descurc eu cu absolut orice

Fetele încă mă plac şi orişice

Oricum nu-i mai bun ca mine!