Matei Iliescu de Radu Petrescu

indexMatei Iliescu este un roman fascinant. Este scris de un autor roman, prin urmare se încadrează la această probă de concurs. De ce este o lucrare apreciabila vă voi spune numaidecât. Încep făcând un prin pas argumentativ şi comparând tematica romanului aici de faţă cu Amintirile lui Creangă la modul în care, dacă vreţi, în ambele romane, adică şi-n Matei Iliescu şi-n Amintiri din copilărie, Matei şi Nică sunt actanţii principali şi sunt priviţi de instanţa auctorială prin ochii unei fiinţe/ caracter/ personaj în devenire, formare, schimbare, evoluţie. Din această perspectivă voi spune că bildungsromanul e atributul asociat nu gratuit, nu hazardat sau superficial analizat, nu greşit inspirat acestui roman românesc recenzat acum şi aici.

Apoi Matei Iliescu tratează tema iubirii, nu la fel cum au făcut-o multe alte lucrări literare în versuri sau în proză, ori complet diferit, dar frumos, estetic, interesant, captivant, mitic, poetic. Literar, ca să sintetizez. Lucru pe care, nu uitaţi acest lucru, un singur om l-a reuşit, anume să îngemăneze, să adune laolaltă toate aceste abordări despre o tematică tratată în fel şi chip cu mult timp înaintea sa, în multe limbi ale omenirii. Iar acest om a reuşit a spune ceva nou, interesant, ce a modificat sensul şi orientarea scrisului românesc la vremuri de restrişte în secolul nu de mult timp trecut în negura istoriei. Mai mult decât atât, el a fost roman, printre primii ce au deschis un nou drum pe ruta felului de a scrie, postmodernismul fiindu-i printre altele şi lui în persoană recunoscător pentru îmbrăţişarea sa şi pe meleagurile danubiene. A rămas român, deşi trupul i-a trecut de ceva vreme în nefiinţă, dar nu poate ca existenţa lui să fi rămas o simplă statistică pentru posteritate. Tocmai de aceea, în mentalul colectiv e apreciat şi de aceea e încă viu prin rodul muncii sale creatoare ce va dăinui peste veacuri.

Pentru că am ajuns aici, ar fi mai bine să precizez că romanul despre care fac referire scriind aici, se citeşte având inspirata alegere ca cititor de a nu omite faptul că Matei Iliescu are alăturat un jurnal autobiografic intitulat Părul Berenicei ce se va fi citind primul, pentru o mai bună recepţionare a mesajului din Matei Iliescu. Asta deoarece Părul Berenicei e un fel de ghid de lectură pentru Matei Iliescu şi ajută enorm receptarea capodoperei lui Radu Petrescu.
Voi mai spune că romanul surprinde pe mai multe planuri evoluţia, transformarea ontologică, deci nu doar biologică, educativă, socio-profesională a lui Matei Iliescu, unde toate aceste planuri intersectează planul şi diferitele cadre ale iubirii. Mai concret iubirea – sentimentul sublim accesibil muritorilor răbdători, permanenţi căutători – apare în viaţa lui Matei când familia Iliescu se mută din capitală. Asociată acestei idei mai este o altă specială temă cu nume sonore ale literaturii universale care au făcut-o de la o epocă literară la alta să fie mereu îmbunătăţită, dintre care amintesc aici doar de francezii Stendhal şi Gustave Flaubert ce au dus tematica eroului provincial nevoit a se zbate în lanţurile sociale ale deznădejdii şi uitării pentru a ieşi la limanul afirmării ontice, socio-profesionale, înspre oraşele capitale.

Din cauza acumulării unor datorii, soţii Iliescu decid a se muta în provincie, avocatul lor, bătrânul domn Albu fiind cel care e învestit de familie pentru a găsi o soluţie imobiliară optimă. În fapt avocatul Jean Albu se ocupă de documentele şi actele notariale şi administrativ-economice, casa unde soţii Iliescu vor fi ajungând nefiind alta decât casa fostului frate mai mare al domnului Iliescu-tatăl, care după deces a intrat în proprietatea altei familii care acum o scotea la vânzare. Iar avocatul Albu era ştiut prinzător de astfel de ocazii de a fi la curent cu ce şi cum mişcă, nefiind nici acum mai prejos aşteptărilor, mai ales că se simţea oarecum dator cumva tatălui lui Matei. Şi pentru asta, s-a ocupat de preluarea din nou în familie a casei frumoase de la ţară/ provincie, pe care nu până cu mult un reprezentant al Ilieştilor o va fi avut în patrimoniu. Se bucura mult pentru acest câştig, domnul Iliescu. Mai ales că retras la ţară, aer curat, peisaje, păduri, dealuri îi vor fi făcând bine sănătăţii sale uşor şubrezite după ultimele analize făcute la Bucureşti, unde i se recomandaseră calmarea, implicarea mai temperată atât fizic cât şi psiho-emoţional a tuturor celor pe care domnul Iliescu, un bun economist şi bancher prin formaţie obişnuia să le fi făcut. Asta cel puţin o perioadă, cel puţin aşa i se spusese din capitală.

Soţia domnului Iliescu, mama lui Matei nu e foarte încântată de perspectiva părăsirii capitalei, a locului în care în decursul anilor îşi formase prietene şi amice cu care obişnuia a se fi întâlnit destul de regulat. Totul i se părea doamnei Iliescu o prăpastie greu de trecut. Starea aceasta de incertitudine, de dubiu, de uşoară contrarietate faţă de infăptuirea mutării efective i-o transmisese şi fiului ei, Matei, un copil isteţ, uşor dezamăgit şi el că-şi va părăsi prietenii de-o seamă cu care se juca şi se vedea zilnic ba la şcoală, ba la plimbat în timpul liber ce urma frecventării orarului şcolar. Deşi doar un copil de şcoală elementară, Matei era un copil aparte, adică interesant, inteligent, jovial, nu foarte dispus la a se fi jucat toată ziua până noaptea, ci temperat şi pasionat şi de lecturat. Şi pentru el, aşadar, a-şi fi părăsit repejor prietenii, şcoala, parcul lui drag, amicii de joacă, băieţi şi fete, ar fi însemnat la fel o perioadă nu foarte greu de digerat.

Imaginea fetei aceleia pe nume Marta din parcul acela bucureştean cum încerca să se desprindă cu bicicleta din mâinile atente ale grijuliei sale doici îl va urmări nu foarte târziu, mai cu seama foarte devreme, căci el o privea pe Marta şi ar fi dorit ca şi lui mama să-i permită a-şi fi adus în parc bicicleta pe care doar ce i-o cumpărase tatăl său. Asta la modul că de asta-şi aduce el cel mai mult aminte, fiind proaspăt instalat la provincie, în casa fostului său unchi, fratele cel mai mare al tatălui său. Şi fiind cam singurele amintiri plăcute ale ultimelor zile petrecute în capitala de unde fusese parcă smuls prin decizie fără echivoc la care el nu luase parte la nicio consfătuire prealabilă, se simţea evident neplăcut. Şi totuşi dorul, amintirile nu-l lasă a se aventura în provincie fără dorul de casa ce-i fusese mai mult decât un simplu cămin, îi fusese leagănul fericitei vârste imposibil de adus vreodată înapoi, în care noţiunea timpului îşi pierdea cu precădere prea adesea din sensul cu care pe ceilalţi mai mari decât el îi copleşeau uneori, câteodată prea des. Drept pentru care nu şi-o poate uşor şterge din minte pe Marta cu a ei bicicletă încercând a pedala cu stabilizatorii montaţi la roata din spate şi a dovedi mai ales lui Matei Iliescu ce mare ispravă a reuşit ea. Practic nu a reuşit decât pe moment să-l aţâţe pe Matei, care în goana mare ar fi pornit-o înspre casă din parcul unde era însoţit în plimbarea de după-masa de doica sa, dacă aceasta nu ar fi considerat ca fiind tocmai atunci momentul potrivit pentru revenirea acasă.

La scurt timp de la mutarea în provincie, copilul Matei suferă la fel ca mama lui pierderea subită a tatălui, ce pentru el rămâne de-atunci înainte o mare enigmă. Moralele ultimelor cuvinte împărţite alături de acesta în câteva plimbări recomandate de doctor, băiatul şi le însuşeşte, devenind de la o zi la alta, tot mai preocupat de citit, de descoperit şi explorat natura şi totul în jur. Pentru el, cel care trăia despărţirea de Bucureşti, el cel de la provincie, rămas fără tată este un altul, unul mai: atent, grijuliu, circumspect, temperat, marcat pe moment de pierdere, dar nu doborât. Ontologic, el, Matei Iliescu îşi începe evoluţia pe drumul nebătătorit al devenirii, deşi copleşit văzându-se fără ocrotirea şi sfaturile prietenului lui mai mare, cel ce-i fusese tată până de curând.
După instalare şi revenirea la simţire după decesul tatălui său, acomodarea imposibilă pe care o considera înainte de a fi plecat din Bucureşti, prindea acum contur cu fiecare nouă zi de şcoală şi cu puţinele dăţi când neobişnuind a socializa cu colegii săi de aici, nu ieşea pe afară la joacă, ci nici citind şi studiind de la vârsta aceea ca un om sârguincios, găsea destule de făcut în curtea mare a casei, unde în spate de tot avea lacul şi acel pom unde adeseori căţărat fiind uita parcă să mai coboare. Din zi în zi tot mai mult interesat era Matei să-şi testeze forţa fizică şi somnul nu-i era somn ca altora ce intârziau la şcoală, el era cel ce se trezea dimineaţa devreme şi avea timp de gimnastică, înviorare, tracţiuni şi apoi baie în apa lacului, înainte de a-şi fi început o nouă zi de liceu, de astă dată. Înspre acei ani, cincisprezece-şaisprezece Matei apare un cu totul alt om, serios, înalt, adult ai fi putut chiar spune, mai ales când la braţul său, mama sa urma a se înfăţişa ca oaspete de seamă la casa soţilor Albu.

Înainte de asta mai trebuie spus că soţia lui Jean Albu, avocatul familiei Iliescu ce se ocupase de venirea Ilieştilor aici în provincie din înţesatul Bucureşti era fiica bunei sale prietene din capitală, care obişnuia să-şi mai viziteze fiica, pe Dora, actuala doamnă Albu. Mama-i spusese băiatului doar că doreşte să-i prezinte din nou acum pe cineva pe care altădată la Bucureşti fiind toţi şi ei amândoi copii se cunoscuseră fără a fi fost foarte interesaţi ori încântaţi unul de prezenţa şi cunoştinţa cu celălalt. Dar asta atunci, când ambii se cunoscuseră cu mamele lor fiind, demult în copilărie. Ea era mai mare, dar nu cu mulţi ani, ca el şi dorea ca înfăţişându-i-se cuiva nou acum şi tânăr deopotrivă să-l facă a ieşi din rutina pe care mama lui o credea una contraproductivă pentru băiatul ei. Acum Dora, cea pe care o descoperă este o fiinţă pentru care simte un interes vizual vădit, la modul că nu retras cum era el, dar temperat şi rezervat în ieşiri publice, observă pe cineva ce brusc îi atrage cumva atenţia prin şarmul, eleganţa feminină, vestimentaţia simplă şi distins purtată conferindu-i acea notă de atracţie ce-l vor face în câteva rânduri s-o observe mai uşor prin oraş revenind de la liceu.

La o altă vizită făcută familiei Albu de mama lui Matei şi de fiul său, se realizează o puternică redescoperire. Anume că Radu Petrescu reuşeşte la capătul câtorva fraze atent compuse cu migală şi dedicare pentru scris o imagine de o frumuseţe estetică pe alocuri de o sensibilitate aparte, pe de altă parte de o simbolică mitică sugestivă. E vorba de rolul reflexiei oglinzii în tot acest episod al vizitei planificate la soţii Albu acasă, Matei Iliescu privind din camera unde oaspeţii fuseseră invitaţi să ia loc (nu doar mama lui Matei şi fiul ei fiind oaspeţi, ci şi familii de seamă ale oraşului de provincie, prieteni buni de familie cu avocatul Jean Albu), o vede direct în ochi pe Dora reflectată de unghiul poziţionării oglinzii din camera de oaspeţi, aflată în acel moment în altă cameră. E momentul crucial al romanului, de unde se va înfiripa o frumoasă poveste de iubire, cu episoadele sale consistente. De la acea vizită, domnul Albu revine de câteva ori în vizită la mama lui Matei, insistând ca la aflarea gândurilor comune mamă-fiu ca Matei să studieze dreptul la Bucureşti după finalizarea liceului, să-i poată fi mentor în ceea ce priveşte profesiunea ce dorea s-o îmbrăţişeze pe viitor. Drept urmare acesta se oferă a-i oferi o practică necesară şi utilă viitoarei cariere de avocat a lui Matei, solicitându-i pe durata vacanţei sale de vară dintre penultimul şi ultimul an de liceu atenţia şi dorinţa de afirmare pe viitor prin a-i fi secretar la biroul personal de acasă.

Practic domnul Albu avea nevoie de pregătirea documentaţiilor şi gestionarea programărilor proceselor pe care acesta le avea de susţinut pe rol în instanţele româneşti în toate colţurile ţării. Şi uite-aşa, iar nu altfel, se oferi un nou şi lung prilej de a fi Matei mai aproape de fiinţa care-l atrăsese într-un joc inocent al seducţiei, un prim pas important înspre ceea ce poate deveni ulterior relaţie de iubire. În momentele în care acest bărbat îmbătrânit ce-şi dorise cu prea mult patos compania unui suflet feminin gingaş, tânăr şi pur aşa cum Dora era atunci când el se oferea a-i face curte la casa prietenului său judecătorul, tatăl Dorei, cam înglodat în datorii, era plecat în reprezentarea clienţilor săi peste tot prin ţară, se întâmpla ca timp de câteva zile la rând acesta să continue să lipsească de acasă, perfect pentru cei doi protagonişti ai romanului pentru a-şi derula idila lor decent şi armonios conturată.

Această apropiere sentimentală este cu simţ artistic redată de autorul român, aşa încât pe parcursul paginilor urmând acelei imagini în care oglinda le-a intermediat privirile în ochi, la modul simbolic Matei îşi devine propriul tată şi fiu în acelaşi timp al fructului iubirii recunoscute şi împărtăşite dar nu concretizate între el şi Dora, care în această paradigmă referire simbolică la tată şi fiu dintr-o singură entitate ontologică, joacă rolul de mamă.
Cu toate acestea, deşi Dora ajunge să-şi recunoască statutul de obiect cu valoare estetică aducător de profit şi capital de imagine pentru avocatul Jean Albu, nu este de acord iniţial să comită imatur acte cu repercusiuni greu dar nu imposibil de imaginat la nivel de cuantificare a gradului de dispreţ social pentru decizia luată. Fireşte că este vorba despre a decide ca o femeie matură ce este deşi ca vârstă este încă o adultă tânără ce nu-şi depăşise emoţional stadiul de adolescent date fiind lecturile însetate ale romanelor franţuzeşti, drame ale iubirilor neîmplinite ale eroinelor cu care deseori se identifică. Maturitatea gândirii Dorei pare a-l dezamăgi pe o parte pe tânărul Matei, devenit brusc un tânăr care iubind şi ştiindu-se iubit ferm şi sincer, chiar de nu se putea alege cu mai mult decât atât, ajunge să treacă etape vitale ale vieţii şi transformării ontologice, care acoperă rănile din copilăria oprită brusc de şocul morţii părintelui şi prietenului său.

Pe măsură ce totuşi frecvenţa vizitelor anunţate ale sale la biroul avocăţesc de la domiciliul soţilor Albu se intensifică, se simte antagonic din ce în ce mai de nestăvilit pornirea de a fi mereu doar aproape de Dora şi gelos fizic şi emoţional pe domnul Jean Albu, faţă de care nu poate simţi decât repulsie, prin prisma faptului că legal el e jumătatea Dorei, deşi asta e doar o faţadă socială pentru el şi nimic mai mult şi nu el, cel ce o iubeşte pătimaş, mai ales că de numele de Jean Albu se leagă nu doar coincidenţe nefericite asociate dispariţiei tatălui său. În poziţia amantului, adică cel care iubeşte dinafara relaţiei oficializate a căsătoriei laice şi religioase o femeie căsătorită, chiar şi fără a se fi consumat iubirea arzândă între el şi Dora, Matei Iliescu e în poziţia mediatorului ce-şi doreşte obiectul dorinţei disputat de subiectul jean Albu, într-o schematizare a medierii dorinţelor extinsă şi pe ideea iubirii. În fapt ce simte Dora, pusă de conjunctură între a alege de tânără să răscumpere datoriile bătrânului ei tată, dăruindu-se şi oferindu-şi tinereţea, graţia şi inocenţa feminină unui om îmbătrânit, suferind de grija companiei unei prezenţe feminine pentru mai târziu şi a încerca ruperea de Jean Albu, familie, tradiţii, valori şi crezuri personale, rodul gândirii ei şi nu ale unui formalism convenţional din perspectivă socială, e doar contradicţie, impuls şi repulsie, foc şi gheaţă, teamă şi entuziasm, oprelişti şi dezinvoltură.

Cu toate acestea meditează, luând o pauză necesară în logica impulsivă a întâlnirilor lor ţinute de ochii lumii iscoditoare mai ascunse, când se retrage două săptămâni la via ei, în aceeaşi localitate cu domiciliul comun cu Jean Albu, în tentativa de a se detaşa puţin de înflăcărarea ce începuse să mistuie periculos paşii ce o menţineau social pe linia de plutire ca soţia lui Jean Albu, iar nu ca iubita pe ascuns a tânărului Matei Iliescu. Drama femeii înlănţuită emoţional de constrângerile percepţiei sociale să rămână devotată şi fidelă ideii de căsătorie şi de mariaj, chiar de o văduveşte în planul fericirii personale immediate, este mai bine, frumos, detaliat descrisă de Radu Petrescu, comparativ cu predecesorii săi universali ca Tolstoi în Anna Karenina, sau Flaubert în Madame Bovary. Ca structură, întindere, construcţie frazică romanul lui Radu Petrescu Matei Iliescu este similar, mai scurt ca întindere decât fiecare dintre cele două lucrări cu care comportă asemănări şi comparaţii, a cărui poveste principală se înlănţuie şi ramifică pe mai multe planuri complexe. Actanţii cei doi principali animatori ai scenelor descrise cu simt estetic superior de Radu Petrescu şi frumoasele lor evoluţii de-a lungul romanului comportă întinderea pe mai puţine pagini decât acţiunile din romanele cu care adusesem pe Matei Iliescu în comparaţie, graţie ermetismului creaţiei sale şi a structurii alambicate a frazei radupetresciene.

De aceea limbajul auctorial e unul foarte complex, inaccesibil doar parcurgerii vizuale a textului fără atenta contribuţie a facultăţilor intelectuale, cartea e foarte bine scrisă, iar ermetismul scriitoricesc şi construcţia uşor complicată la nivel frazic nu lasă nimic pe dinafară, nu spune mai mult decât s-ar cădea, fără a omite ceva esenţial ce ar prejudicia curgerea naraţiunii.
Iar ca tematizare a timpului în romanul radupetrescian, se poate afirma fără preget şi o fac: autorul scrie o Căutare a timpului pierdut proustiană în maniera sa, la vremea sa, fără a copia, compila, sau plagia aspecte esenţiale de la predecesorul său francez şi mai departe de atât asta face din omul Radu Petrescu unul dintre primii artişti români ce a îmbrăţişat curentul postmodern în arta literară şi cultura română.
Toate acestea fac din el şi din memoria sa pentru posterioritate suficiente motive întemeiate de a fi redescoperit, citit, lecturat, apreciat, admirat, readus la viaţă prin opera sa care supravieţuieşte declinului veacurilor. Reprezintă doar o altă minte românească ce şi-a dedicat viaţa exprimării livreşti a ideilor, conceptelor şi crezurilor sale.

Culori

Cromatici diverse impanzesc natura

Acum ca toamna ar cam fi, caci brun

E totu-n jur, dar frigu-ar aminti de iarna

Si focul ce-ncalzeste cadourile de sub bradul de Craciun!

Albul rece si vizibil ochiului nu s-arata

Inca, doar putem a ni-l induce

Colindatorii or sa intre toti odata pe poarta

La timpul propriu activitatilor anului ce se duce.

Si de venit n-are cum sa mai revina

Caci asa-i cu timpul , doar se masoara

Statistic si ce importa ca o comoara

Is doar amintiri dragi meritate si deci fara vina

Caci cadoul mult visat apare la orizont

Cand posibil sa nici nu te fi asteptat

Divinul ori providenta are ca pont

Rasplata pe masura eforturilor tale sa-ti dea!

hauuu-uua!

Si-ncet-incet lupul din om

S-arata la modul cel mai cel

Dovedind infatuarii acelui bonom

Ca din toti in lume nu el’i maricel.

Iar asta pentru ca acuza ce-i fu-naintata

Omului serios, puternic si-n tot si toate

Nobil in cuget si-n simtiri peste poate

Subtil il transformara-n fiara dezlantuita.

Atunci din cale-i bine toti ca sa se dea

‘n laturi caci dezlantuirea-i foc si para

Corect si drept nu prea e cineva sa moara

El la astfel de gesturi sa se dedea.

Tocmai acum cand mintea-i cam intunecata

De intentiile-ascunse ale oamenilor care

Mult prea multi-n stare sa-l acuze

De actionarea mainilor fara judecata!

Dar temperarea-i prezenta mereu in el

Si niciodata nu-l lasase gol sa se descurce

In situatii grele dorind sa se descarce

Gandea mereu la chipul drag al propriului ingerel!