Viitorul sună bine dacă respectăm mai mult Natura

Așa cum te naști și unii spun că de cum ai lut primul 10 din viața ta că de-atunci curba descendentă pe traiectul existenței tale te transformă încet și sigur în steluță pe cerul celor ce mai vin după tine pe glia unde tu începi să le tot faci loc și să-i veghezi de-acolo de unde ajungi în călătoria ta, la fel natura care ne ține pe toți, ne naște, crește și ne regenerează spiritul vivace prin acea loterie a călătoriei individuale spre alte zări, aducând din locul de unde noi plecăm noutăți proaspete în saloanele maternale sau unde le mai prinde sorocul mamelor însărcinate cu perpetuarea speciei ale căror termene se apropie de terminus. În atare situații prin tot ce facem, gândim, conceptualizăm, punem mai mult sau mai puțin în practică, suntem sfătuiți să corectăm din mers niște obișnuințe aparent nesemnificative ori deranjante la multitudinea complexă de probleme existențiale pe care viața o are întâmplător sau poate din contră, chiar precis repartizată unora dintre noi, despre care aflăm că ar dăuna mediului înconjurător, lucru despre care gândind-o chiar la rece este în egală măsură ca variabila Timp din ecuația existențială, coordonata de care depinde însăși viața noastră, cu măsura lungimii sale exprimată în unitățile aferente de timp, la fel cum tot de aici decurge și calitatea ei. Nu se spune explicit, că una lungă e automat și una plină de atribute favorabile celui ce o poartă în spate, dar măcar viața lungă-ți va da posibilitatea ție, ca subiect uman ce o experimentează să repari din mers greșelile de care pe măsură ce timpul trece și experiențele în care inițial nu te vezi decât ca un cobai, devii conștient și înțelegi în felul și complexitatea detaliilor enunțului greșit în care tu singur puneai datele problemei, că undeva comiteai ceva ce îngrădea, periclita, îngreuna ori cu alte cuvinte comiteai fără s-o fi realizat în toată amploarea sa răul, de care de cum o realizezi, te faci mic cât un gălbenuș de ou și din stadiul acela al evoluției vieții celulare, ceri îngăduința ca să poți evolua spre sfere ale binelui, așa cum se înțelege el holistic, relativist într-un cadru ce excede ființa despre care se poate spune că răspunzi cu capul și cu sufletul ceva mai târziu. Așa că nu mai ține la nesfârșit Aruncă domle alea acolo și lasă-mă cu problemele de mediu, ci Am grijă de Natură (măcar cum/cum ar trebui) așa cum am grijă de mine devine un deziderat de pus în practică pentru că exploatările necontrolate ale resurselor planetei, poluarea chimică dincolo de vanitatea și răutatea gratuit diseminată a omului contra umanității într-o altă sferă de cuprindere a acelorași cadre existențiale pline mereu de subiecte ce nu ne dau timpul necesar să ne plictisim trăind-o, ci ne abat funcție de diverse indicații de culise propriile gânduri și idei spre campanii ce nu sunt decât fum negru de camuflat shakespeariene dedesubturi ce ne afectează pe toți. Ghețarii se topesc, acolo unde funcție de grosimea stratului calotelor de gheață se calculează nivelul la care planeta poate respira un aer mai plăcut, nu fiert, nu plin de toate mirosurile și echilibrului la care natura poate spera pe viitor să păstreze zonele populate să i se mai dea o șansă pentru ca omenirea să înțeleagă de ce, cum și cât de important e să ne dăm tuturora șansa asta. Exerciții de bună practică civică, Let”s do it date mai departe, oamenii încurajați să dea lor înșile exemplul de bună purtare, chiar dacă nu culegătorii gunoaielor lăsate în urmă de cu totul alții, infatuați, nesimțiți, ignoranți, erau adevărații vinovați ai munților de gunoaie poluante pentru aer, pomi, ape, tot, au reușit ciclic să dea doar sentimentul contextual al unei trăiri mai bune, mai curate, prin exercițiul reparator al unui rău preexistent. La capitolul următor, unde lecția merge cu Hai să păstrăm așa pe viitor, particula futuristă nefiind elucidată pentru mințile odihnite, întreamă la ignoranță, legile nu pedepsesc relele comportamente lipsite de o minimă igienă conceptuală, pădurile ne dispar cu acordul pixului celor care se perindă la conducerea destinelor țării trimiși în Parlament și guvern de niște alegeri politice ce scindează prietenii și promit marea cu sarea, de unde Karma ne mai trage de ciuf din când în când, ba cu moțiuni, ba cu destituiri, demisii, teatru ieftin televizat cu scopul de a prevala o criză politică menită a explica dincolo de spatele ușilor închise unde se negociază și se râde pe înfundate că așa nu se mai poate, ba atât s-a putut, n-ai cu cine, ce să mai…cum mai ziceam fiecare din când în când.

În toată bălăcăreala asta de acuze diseminate ici-colo cu sau fără acoperirea celor spuse, limitarea la gestul minim de înțelegere a simplității mecanismelor ce fac posibilă viața, existența, a liniilor ce duc de ici-colo ca un traseu minimalist de incidențe ce condiționează acte și procese vitale pentru mediul înconjurător, până la urmă singurul loc de unde ne tragem cu toții seva de de toate cele necesare ca să ființăm. Încurajăm comercial apariția produsului românesc la raftul magazinelor venite să aprovizioneze în lanț industrial localitățile patriei unde se desfac cu precădere importuri, de parcă noi n-am mai ști nici cum se fac, nici n-am face ori n-am mai avea de unde, că zicem doar Ne tot vindem terenurile oricui vine cu o pungă de bani de afară, fără a stipula obligația de a construi aici așezăminte din care statul neaoș, nu paralel, nu mafiot, nu furat, nu incapabil, nu căpușat de interese meschine, să câștige și el să poată echilibra balanța cumva. Scumpim resurse naturale cum vor băieți deștepți cu studii de securitate la modă, acoperiți de diverse straturi de platoșe politizate după un algoritm de rotație la butoanele cârmuirilor văduvitoare pentru nație, apa devine opulența pozelor de altă dată în deșertul platoului piramidelor sau Emiratelor Arabe, mai ales într-o capitală unde gunoiul colcăie iar apa caldă accesibilă de pe vremea romanilor, românilor din sistemul centralizat de încălzire căruia locuințele construite pe vremea comuniștilor încă le rămân tributare. Noroc cu hazul cu care ne naștem și pe care-l înfățișăm de când suntem ca macul: Uite ce frumoasă-s și ce m-aș mai iubi! – se aude dimineața pe răcoare vădită, când timpul afectat machiajului se reduce pronunțat din cauza rațiunilor ce țin de primele legi ale fizicii exprimate de demult și care ne spun că un corp care stă pe loc, cu alte cuvinte nu reprezintă nicio intenție de mișcare, variabil constantele de mișcare sunt nule, automat el, corpul pierde energie calorică, deci temperatură. Adică te ia cu și mai frig, oricât de cald sau frig ar fi deja înainte să-ți aplici frumusețea pe chip. De unde conchidem că starea de spirit ajută mai mult și mai bine, o încredere mai multă în sine și nu în preconcepția altor voci cu intenții dubioase când vine vorba să exprime nu despre sine o părere onestă, fără a avea caracter de sentință, ori într-o oglindă care nu poate fi acuzată ca spectru vizual decât tot de dispoziția de moment care atrage cu sine afectarea simțului vizual al receptorului care întreabă și tot el analizează reflectarea oglinzii funcție de preconcepții ce vin la pachet cu o diminuare automată a unei încrederi în sine ce se dorește a fi imperturbabil acolo la nivel înalt statuată. Iar dacă nu ni se pare că farmecul nostru este fix același cu care obișnuiam să dăm pe spate așteptări mai accesibile, atunci Gerovital-Doctor în frumusețe vine cu soluția pentru toate cele așteptate să se mai ridice la nivelurile unei așteptări cu ștacheta fixată la înălțimea unui record mondial greu de atins, ce să mai vorbim de bătut când nici Serghei Bubka și nici Yelena Isinbayeva nu mai concurează.

E ca și cum ai fi zis acum despre lotul național de box amator pe care l-ai fi crezut ca pe vremea lui Feri Vaștag, Leonard Doroftei, a fraților Dorel și Marian Simion dus la mondiale, europene și olimpiade cu lot cu tot și de acolo veneau și cu titluri și medalii de ți-era mai mare dragul. Sau de lotul feminin de gimnastică artistică, generațiile aduse pe firmamentul mondial de cuplul de antrenori profesioniști, contestați la un moment dat când talentele nu mai veneau din urmă și măsura implicării lor la reușitele sportive nu mai aveau aceeași intensitate dovedită de rezultate Belu-Bitang deveniți cu timpul din doar colaboratori profesionali în parteneri de viață cu acte la starea civilă, de la Cristina Bontaș-Lavinia Miloșovici-Simona Amânar-Alexandra Marinescu-Gina Gogean-Maria Olaru-Claudia Presăcan-Andreea Răducan-Cătălina Ponor-Larisa Iordache. Niciunul dintre cele două loturi sportive nu mai este astăzi ce era odată, dar asta nu ne împiedică să așteptăm, răbdători, să ne autoeducăm mai mult și mai consecvenți cu noi înșine să reușim să păstrăm o trasă pe care ascendem la un moment dat ca indivizi, să sperăm că emulația asta va avea efecte și la nivel social, pentru ca din acest filtru să redăm aceeași cremă a valorii și pentru viitoarele generații care nu musai ca sportivi să ne mulțumească prin evoluțiile lor, cât ca oameni, viitori părinți și bunici într-o lume tot mai scindată de mesaje și drepturi și libertăți discutabile cel puțin, perturbatoare la nivelul unei normalități cu care am fost crescuți și din care mai târziu am considerat că mai firesc e ce am fost obișnuiți la acest nivel de percepție să trăim, decât ce ni se servește azi cu corectitudinea politică, diferențele de gen, familia compusă din indivizi de același sex/gen să aibă cum răzbate viața dincolo de capricii trecătoare de mentalități.

Articol scris pentru proba sponsorizată de Farmec Cluj-Napoca din cadrul SuperBlog 2021.

Turism readus la viață. Încotro? Ce îmbraci în călătoria vieții tale?

Băi, de-ar fi să joc într-un scenariu propus de sponsorul probei din cadrul SuperBlog pentru care se scrie această poveste, cu Bobo și cu Dan Chișu în fereastra alăturată discutând diverse la podcastul Da Bravo!, atunci m-aș retrage pe o plajă din Honolulu, unde soțul cu doar o mână, cea stângă, a unui personaj dintr-un roman contemporan al lui Haruki Murakami gătea și șofa și îngrijea, iubindu-și soția pe care spiritul independent și instabil o făcuse să divorțeze de personajul masculin.

Un trenci gri, ca ăsta de aici https://answear.ro/h/trenci.html să-mi fie de pavăză dacă furtunile de nisip m-or sabla, ca pe avionul în care Dan Chișu povestea c-a zburat spre orient și a avut ceva peripeții peste care nu prea ușor a putut trece, chiar dacă după un mic intermezzo, pilotul a putut așeza calm avionul la sol. Nu citiți și vă mirați sau judecați prin prisma unor precedente ante-logice. E aniversarea lui Albert Budică și folosesc povestea scrisă aici să-i urez de bine la ceas aniversar cu calm, tastez calm, rar și moale, cât să nu ating prea sonor tastele, că doarme Ioana mea c-a lucrat azi-noapte, vântul bate de zici că are conectat un cablu sub-woofer, furtuni mari de vreo 3 zile încoace, ca să vă faceți idee despre ce vorbesc/scriu aici raportat la ce vin pe flux sau la tv știri din peninsulă, mașina trage funcție de unde-o trimite rafala de vânt. Prinzi și ții de-ți bășici pielea palmelor pe volan, rămâne mașina pe trasa aleasă de tine, dar săracele arcuri numai ele știu cum amortizează șocurile la care artificial și nu natural fluctuațiile de calitate a suprafeței carosabile. Băieții care povestesc pe sonor dat încet, abia perceptibil, doar cât să-mi dea impresia că nu sunt numai eu treaz în dimineața asta de weekend când vremea e periculos de ostilă, îmi dau și soluția unei alte destinații despre care să pot aminti pe parcursul poveștii care se face aici.

Acești ochelari de înot pe Answear.ro pentru un Peru de vis și scăldatul în lacuri și râuri ce-și lasă apele să curgă spre poale, nevăduvindu-ți posibilitatea, ba chiar împingându-te cu forța de sugestie și de convingere pe care natura o are îmbiindu-ți vocea pe care ți-o auzi în cap de cum vii în lume pentru prima dată de când ai schimbat marea întunecată în care te formaseși câteva luni de când scânteia de viață care începuse tot poate pe o plajă, într-un pat al unei camere de hotel, unde petale roșii de trandafiri tronau din ușă până la locul faptei unde sărutările s-au ținut lanț și focul iubirii s-a consumat, stins doar temporar atunci și care arde poate încă, să-ți despoi textilele de pe tine și doar goliciunea s-o aperi de peștii micuți care poate c-or înota în același timp cu tine, ei la ei acasă, tu intrusul pentru ei, nu musafirii așteptați. Cascadele cu vaporoasele fante de lumini translucide prin subțiatele înalte căderi de ape ce nu-s lacrimi ca-n versurile albumelor muzicii pop trase de britanicii din Birmingham, Coldplay pe numele lor. Și asta pentru că ochii sunt porțile de acces către sufletul omului, o altfel de călătorie inițiatică, nu de amploarea unui ocol al planetei, dar cu mare simț de lipici la greutatea experiențelor prin care treci, ca un subiect călător ce purcede la plonjarea în conștiință și deschiderea porților dinăuntru. Aia bogăție, nu două poze pe o bancă într-o stație de autobuz unde șoferul a oprit pentru o scurtă pauză de ușurare.

Bradul de Crăciun

Lasă-mi toamnă pomii verzi spuneau versurile unei celebre melodii în care o artistă cu un nume de floare frumoasă implora naturalul curs inexorabil al ciclicității sä-și amâne venirea care schimbă decorul verde cu un pastel cromatic de galben-portocaliu-crem-maroniu. Și ca după coacere prin livezi și grădini, peste tot ce-a fost verde s-a uscat, numai coniferele, recte brazi, molizi si familia lor rămân verzi mereu. Iarna, că-i mai special atunci brazi de Crăciun, bradului să i se dea utilitatea si simbolistica pedagogică a creșterii celor mici sub aura bradului de Crăciun, asociat preț de două-trei săptămâni magnetul cadourilor, bunăstării, calmului și bunei înțelegeri din casă.

Când copilul mai crește, părinții sunt prinși cu munca pe istovite, ba pentru câștigul imediat din care să asigure contribuții substanțiale la acoperirea costurilor facturilor pentru traiul decent și lipsit de griji prezente și viitoare, ba pentru scurte perioade de pauze din acel ritm de crescendo profesional când concediul de relaxare reconectează indivizii la intimitatea propriilor simțuri și simțăminte și așa se întâmplă ca nu doar vara pauza aceasta să fie asimilată gurii de oxigen, ci și iarna când din timp în timp sărbătorile de final de an vin în alt cadru ca acela al locuinței personale. Și atunci, casă de vacanță, cabană montană, vilă de la munte, pensiune ANTREC ori hotel din stațiune turistică profilată prin cadrul natural propice pe sezonul hibernal devin posibilitățile din care vor alege ieșirea din monotonie de sărbători. Cine era odată pici și aștepta ca prin vis basmul moșului cu barba dalbă și cu sacul plin de jucării din care scotea să i le așeze și pe ale sale sub un brad de Crăciun pe care-l împodobeau în amiaza-seara Ajunului marii sărbători creștine a mai crescut, e deja elev și Cum mi-am mi-am petrecut vacanța de iarnă se scrie mai simplu când ai din ce scrie pentru c-ai experimentat și știe deja de anul trecut că așteptările doamnei de la școală, care e mai tânără ca mami sunt mari și prin urmare atunci i se pare de la sine înțeles ca sa fie și el luat cu părinții în vacanță la ski, patinaj, drumeții, aer de munte, brazi verzi, diversitate și naturalețe cum rar găsește mereu acasă ori la școală, unde parcă totul e gândit dinainte pentru ce urmează să se întâmple, doar pentru că sunt o grămadă de sarcini de dus la îndeplinire. Și cursul vieții trece elevul din primară prin gimnaziu și liceu, primele coșuri, bătături în palmă, dueluri băiețești pentru invitația aceleiași fete care zâmbește frumos pentru că fie așa îi e felul, fie că vrea să fie observată, apoi iese la vânătoare cu gingășiile până ce semnalele feminine de încurajare a unor posibile coexistențe cel puțin temporare cu cel puțin doi băieți  pentru ca din confruntarea felului în care ei vor răspunde chemării fetei, dacă sunt ambii interesați, atunci sigur e confruntare, iar tactica ei de a fi fost testat întâi partenerul îi dă dreptatea unei logici care spune Cine mă vrea, să dovedească și că mă merită!- iar pe acest fond suntem în pragul în care nu Mai merge și copilul cu noi, sau Îl mai luăm și pe Dragoș cu noi/ a se citi orice alt nume masculin ori feminin?/ sau mai bine îl/o lăsăm cu ai mei, vin și ei de la țară, au grijă de casă cât suntem plecați la ski și așa și casa și copilul sunt pe mâini bune, teme, lecții, ghetuș, plimbări, cumpărături asistate de bunica/-ul, ci imboldul autonomiei adolescentine se face simțit tot mai des, se vorbesc, se planifică, se aleg destinații și părinților li se spune: Hei, de sărbători am închiriat vilă la munte cu gașca/clasa/prietenii, ne costă atât, puteți considera plata, cadoul vostru de Moș pe care să-l pun sub brad, ce ziceți de asta, eu cu ai mei tinerei, voi, mai tineri și frumoși ca totdeauna cu povestea voastră ce a-nceput cu ceva timp înainte să va fi cunoscut eu și care-și cere periodic înnoirea întoarcerii la momentul prim când tu, tată i-ai spus mamei c-o iubești și… mă rog, ce i-ai mai spus, ideea e că e o bună ocazie să vă aduceți aminte de clipele alea de atunci și să duceți povestea voastră mai departe! Și-un final apoteotic cu stârniri lacrimogene în cele mai multe cazuri din partea mamelor nu face decât să primească validarea întregii argumentații care prin votul consultativ ține loc de Moș. Bradul, natural, cum altfel la cabană la munte, zăpadă, frig, lemne de spart cu toporul în șopronul din curte, sarcina pusă de cu luare aminte de la bunici în brațe și focul făcut după ce petrecerea de muzici, gustări, dansuri și sărutări stârnite de patimi iscate de versuri ori niște ritmuri sensibile au cerut după miezul nopții retragerea în cameră. Acum ca student, iubita lui e cea care ține să se reunească după cursuri și cu perioada joburilor în care ei, dată fiind apropierea sesiunilor, au concediile rezervate și până la examene, vacanța de iarnă e despre familie, ornat bradul cu decorațiuni pentru Crăciun în așteptarea cadourilor pe care bătrânul moș va veni să le lase noaptea sub brad. Acum că tot e pandemie, nici barba moșului n-o să se mai vadă, poate chiar trimite curier de la depozitul de brazi, că au și de unde și cum să facă treaba moșului mai ușoară.

Articol scris pentru SuperBlog.

Talismanul

În negura Bucureștilor, dimineața devreme, plin centru, o terasă unde un filosof în plină coacere împarte o bere rece cu un fost camarad din liceu. Între timp camaradul a intrat pe ușa din față a Poliției, absolvind Academia și deprinzându-se cu un altfel de ritual al zilei de cum prietenia adolescentină din provincie o umplea cu fel de fel de ghidușii, mai ales în vacanțele lungi de vară. Din momentul când tatăl lui Petru, actualul filosof în coacere, intrase la vremea respectivă într-o depresie post-singurătate, sentiment ce l-a cuprins imediat de cum mama tânărului și nevasta cu care-și împărțea și bine, dar mai ales greu și rele, că viața în sărăcia provinciei unde industria lui Ceaușescu nu mai avea ce produce, locurile de muncă nu țineau pasul cu abundența angajaților din fabrici și uzine puși pe liber de guvernele care privatizau pe bandă rulantă și pe mai nimic mastodonții care apoi erau declarați neviabili și în consecință se valorifica prin tăiere și reciclare doar fierul și restul metalelor din care structura halelor era compusă, iar oamenii innebuneau de grija zilei de mâine, copilul era abia printr-a șasea sau a șaptea, micuț, ce mai. De la bătut mingea pe maidan ori stricat bicicleta urcând și sărind de pe trotuare căci focul interior al tinereții se cerea și el stins cumva printr-o primenire a corpului și a sufletului altfel de cum primul impuls primar i-ar fi impus-o, iar asta de grija banilor pe care nu-i aveau nici ai lui în casă, iar el nici atât nu putea visa la ei, era copil, de lucrat nu găseau ai lui, iar pentru el era mult prea devreme să poată fi admis undeva, chiar printr-un miracol că ar fi avut unde. Miracole nu se nasc nici dimineața, nici seara, printre înjurături, reproșuri, palme și pumni pe care la început îi împărțea doar tatăl mamei, până când și ea s-a dezmeticit, sau cumva în rotocolul loviturilor s-a agățat de coada măturii peste care loviturile lui o doborâră și înstinctiv obiectul a devenit liman și chiar talisman, căci teama și durerea, lacrimile și scenariul trăit pe viu prea mult timp cerea o modificare de roluri ca să dea thrillerului din viața familiei o nouă curbă spre ce nu se știe clar, dar măcar suspansul să atârne și să prelungească în definitiv o realitate care să permită copilului să devină adult, c-apoi părinții dacă tot s-au dezumanizat, să-și poată el duce viața în siguranță de unul singur. Nu a fost nici gând mediul propice pentru evoluție, creștere într-o direcție dorită, așa că evitarea conflictelor la care bătăile, certurile, zgomotele și cioburile de cele mai multe ori l-au speriat mai întâi, după care l-au împins spre carte. Biblioteca a devenit refugiul lui și doamna Nina de acolo, dascălul, mama, gospodina care s-a ocupat de el pentru menținerea pe o linie de plutire. Lecturile l-au făcut să vadă nu fastul, nu binele, dezirabilul, căci o vedea și simțea că n-are cum le compune sau asigura el singur, așa că s-a ocupat de critica a ce este și la care el nu are cum avea acces în situația în care familia lui devenise câmp de bătălie și ocara asta-l zdruncina din rădăcini, dar textele i-au ținut cumva de cald, l-au povățuit, l-au întărâtat atât cât trebuie ca să poată admite că nu se lasă doborât. Alternativa ieșirii din casa-asediu de război, cauzat de șomaj, lipsă de perspectivă pentru loc de muncă, salariu și un trai liniștit, cumpărături, gătit, luat masa acasă, în liniște, facturi plătite la timp nu suna bine, nici în cazul transformării peste noapte în om al străzii, n-avea liniștea nepăsării, prenadez, nu fumase nici măcar de curiozitate și-atunci considera că nu merită să riște a-și periclita situația mai mult decât i-au făcut-o deja părinții, nici al fugii de acasă și reorientarea spre alt loc unde cum-necum să fi încercat să se fi descurcat cumva. N-avea cum, era prea tânăr, necălit cu greul vieții, legal nu putea lucra și deci nu putea accepta că fuge că n-avea rude la care să tragă într-un plan de răzvrătire față de neînțelegerile părinților, dar folosea ușa căminului doar de două ori pe zi. Dimineața când pleca la școală, fără Bună dimineața! Ți-ai pus pachetul? ori stai să bei un ceai cald înainte, că-ți pun eu pachetul și cel mai adesea acompaniat de sforăieli întărâtate de luptele care precedaseră somnul părinților, ori când cearta și ocara-și cerea partea prea devreme, frigul și nervii întinși de lipsa vreunei perspective de liniște reluau spectacolul de împungeri, cu zgomote și lovituri chiar când copilul se opintea să iasă întreg din casă, unde nu mai revenea decât noaptea, mult după ce se întunecase și tot mai târziu ca să prevină ca spectacolul să fie în toi la revenire. Slăbit de tensiunea nervoasă la care-l solicitase mediul ambient să se adapteze dintr-odată, apoi scurtimea, frecvența și precaritatea aportului alimentar setat pe apucate, fu trimis de prietenul său în București să stea la sora bunicii, la care părinții urmau să-l trimită chiar pe el pentru liceu. Casa naționalizată, vechea încăpere cu spațiul locativ mare și vastitatea sa scoțând în relief insuficiența pieselor de mobilier care populau pereții păstrați cu grijă de tânăra care se născuse în timpul războiului și îndurase apoi cu stoicie tot ce a năvălit cu buldozerele, tancurile, bocancii, opresiv în viața ei l-au format cu un spirit de îndurător care nu întoarce capul la plecarea din casă pentru că știe înainte de asta și adresa și ce a lăsat în casă. Un analitic prin definiție, memorie bună, fotografiere a spațiilor, culorilor și detaliilor ce se pot repera cu ochiul liber fără a face apel la o lupă, circumspect din nevoie, intră la liceu în București, fiind la scurt timp de la debarcarea în capitală înfiat de bătrâna care înțelesese că mai rudă era cu nepotul ei, prietenul băiatului nevoiaș, dar cum soarta acestuia nu depindea de vreo moștenire sau până atunci de orice fel de ajutor pecuniar, mai multă nevoie avea, atunci chiar prietenul introdus ei de către nepot. În atare condiții, dincolo de necesitatea de a fi apelat la cărți de filosofie pentru a putea trece peste faptul că nedreptatea pe care soarta, viața însăși i-o înfăptuiau luându-le inițial joburile, apoi mințile părinților lui, pasiunea la care s-a înhămat de atunci de când hoinărea pe străzi și-n biblioteci doar ca să nu mai dea ziua pe acasă în plin spectacol cu năbădăi, Petru s-a obișnuit să poată controla foame, frig, temeri, pentru că viața l-a pus pe neașteptate să învețe lecția asta scos la tablă și atunci țestoasa din el a-ntărit carapacea și-a folosit-o mai mereu. După absolvirea facultății, cursurile masterale l-au adus în atenția recrutorilor pentru serviciile secrete, divizia spionaj, inteligență, așa că și-a zis de ce nu? și a mers mai departe cu pregătirea specifică, antrenamente fizice exorbitante, situații limită inimaginabile în civilie, totul permis, imposibilul factic, poate doar în imaginarul conceptual să-ți fi trecut prin minte că ar exista posibilitatea ca un atare scenariu să fie posibil, dar nu și aplicat, musai chiar ție la curând timp după asta. Eh, cu toate astea noul tip de angajament de tip proiect, pentru că în concomitent cursurile masterale-i ocupau în felul în care chiar el își alesese parcursul, timpul din perspectiva minții l-au acaparat nu cu totul, dar suficient de mult încât după testările inițiatoare în privința crudei realități de care agenții au parte în misiuni l-au suit pe un piedestal de unde nu a mai dorit să sară ca înotătorii în apă la auzul semnalului pistolului de start în competiții, ci să se afunde mai mult în misiuni cu risc pronunțat mai mare și incertitudine în privința următoarei misiuni. Deh și asiguratorii trebuie să mănânce o pâine! Nu tu urmași încă, dar perspective pentru o familie cum și-ar fi dorit-o de mic chiar acasă fiind și nu s-a putut pentru că statul le-a luat joburile părinților săi, aceștia au ajuns să se tot certe și bată din cauza neajunsurilor, iar de el nici nu s-au mai sinchisit, din moment ce nici de soarta lor nu mai erau în stare să se ocupe la modul cum ar fi fost firesc să se fi întâmplat. Noroc că acum în noile provocări în care tot felul de misiuni de recuperare, bunuri, valori, persoane cu nume sau semnificație mare în angrenajul statului și-au găsit loc în viața lui, tehnica și tehnologia smart ajută omul să facă binele și să-l dea chiar mai departe, restabilind o normalitate în locul unei probleme pe care a avut-o de soluționat și pentru aflarea soluțiilor corecte la ecuația-dilemă la fața locului a trebuit să sape tot mai adânc. Bijuterii inteligente, estetice, atrag și privire dar nu suspiciunile, ci mai degrabă respectul datorat omului care le poartă cu atâta simț estetic al propriului fel în care știe să semnifice prin asta respectul ce se cade automat impus de linia unei comportări ce transcende vestimentarul, limbajul trupului, cromatică. E vorba de demnitatea aceea a lui firesc în comportare, poartă-ți portul și vorbește-ți vorba.

Folosită chiar în jurnalismul de investigație, paravanul dezvăluirilor șoc ori wow-ul ultra-semnalizat de la distanțe mari prin descoperirile ce pot avea loc în cadrul cercetărilor și ședințelor de documentare și interviurile prealabile, tehnica acoperirii, camuflării camerei video portabile, de capacitate, claritate și recunoaștere facială impresionante în condițiile vitrege ale întunericului, ceții, ploii, practica adormirii vigilenței inamicului cu care te confrunți în teren devine literă de lege prentru unul ca Petru sau oricine din echipa din care face parte. Sub deviza Nimic nu este doar ceea ce pare a fi, a urmări și a putea fi urmărit nu se exclud concomitent, nici dacă a doua parte devine posibilă doar cu acceptul tău pentru a da iluzia inamicului că preia frâiele luptei, când de fapt tu controlezi unde-i abați atenția pentru a-ți asigura facilitat succesul misiunii. Cu minciună, simulare, disimulare, prefăcut, scamator, magician, hoț, vandal, dragon, gladiator, misiunea poate să te treacă prin toate aceste roluri, iar dacă nu dau randamentul scontat, atunci trebuie să apară ajutorul completitudinii feminine. Aparența cuplului, logodnă, mariaj redau cu cărțile pe masă imaginea unei asumate alegeri de deschidere față de cel care ți-e inamic în calea succesului misiunii pe care pentru a-l adormi și a îndeplini sarcina trebuie să-l treci și prin șahul destăinuirilor unor invitații la cină, poate doar-doar se mai scapă niște ponturi minciuni-adevăruri esențiale. Comunicarea dintre operativul de teren și echipa de monitorizare a acțiunii nu mai e ușor reperabilă și luată ușor în derâdere prin slaba camuflare, casca și microfonul, căci brățări inteligente sau cercei înteligenți pot face același lucru pe care și literatura vechii Elade a făcut-o prin Gyges și al său inel aparte prin care se putea face invizibil și accede în locuri și timpuri când nimeni nu l-ar fi reperat. Iar dacă așa cum spuneam, deznodământul misiunii trece și se lasă ceva mai mult timp așteptat și accedem în filmul derulării ei la panta negocierilor cu inamicul sub platoșa sensibilizării ca atribut al adormirii vigilenței, atunci femeile și purtatul ornamentelor vestimentare în acord sau armonie cu o linie vestimentară căreia le sunt devotate, pot face mai mult decât pot lăsa impresia.

– Hai noroc, Petrică și naștere ușoară doamnei tale!

– Că doar n-om împărăți noi lumea, Sergiu, dragă, aici am aflat-o, aici ocinstesc și-o sărbătoresc! Închin această bere în scopul recuperării curajului de a simți din nou firescul din om și de a nu mă lăsa în patima sentimentalismului indus de el dorado…

– Bate mai mult înspre gri, ca-n auriu, dar totuși, tu ești legenda acum…

Articolul participă la SuperBlog.

Cuptorul Franke, aliatul de nădejde pentru festivitățile acestei toamne-ierni

Vă spusei, vorba nea Mărinului lui Amza Pellea, că pregătitu-ne-am terenul pentru relocat cu cățeluș și purceluși cu tot în casă nouă. Rațiunea: mai aproape de munci. Și pentru mine, dar mai ales pentru Ioana. În cazul ăsta împușcăm iepuri câte doi în același timp. Asta sună, știu cum ar spune-o un tânăr conațional care vorbește de când e ca macul mai mult ungurește în casă și româna doar la școală realizează cât de greu e cu sintaxa gramaticală să ai de-a face și la clasă și mai ales la examinări, iar asta la o disciplină care e obligatorie în trunchiul de bază al educației din statul în care a venit pe lume. Zicala care astfel sună Când pisica nu-i acasă, joacă șoarecii pe masă, ori de vreți alta tot cu pisici, că tot dă bine în mentalul colectiv numai amintirea semnificantului în discurs, că hop și cu semnificatul pozat și idolatrizat din vechile mitologii ale lumilor de când se știu ele, mai are încă o corespondență cu aceleași caractere în rolurile principale: Ce naște din pisică, șoareci mănâncă. Unui nativ român venit pe lume între părinți cu origini maghiare, zicala a doua devine mai curând o formulare inteligibilă, până la urmă, dar nu corectă gramatical, deci nu academică. Ce naște din pisic, mâncă (pe)șoarecu*! păstrează în formulare lanțul trofic despre care am aflat cu toții înainte de a fi ajuns la școală, formularea bilingvă nu are deci cum fi chiar perfectă, mai ales că în sens invers, puține procente de majoritari pot folosi alte graiuri conlocuitoare, deci e de apreciat și efortul și strădania tuturor celor care rup binișor limba noastră care-i o comoară, vorba poeziei binecunoscute.

Revenit de unde am plecat, reușirăm și să populăm viața pereților goi cu piesele de mobilier uzuale și dincolo de asta așteptăm și aniversarea prietenului nostru, omul de la care am avut parte în cei 5 ani de când conviețuit-am sub același acoperiș, am putut și învăța ba una, ba alta. O experiență de viață care ne-a făcut părtașii unei emoții puternice astă-vară pe la-nceputuri, a trasat înapoi ascendent curba existenței sale și acum sezonul de toamnă tărzie-iarnă vine și cu o petrecere de Halloween.

A, și cum era să uit, cu aniversarea lui propriu-zisă, pe lângă celebrarea, aici în zona de coastă sud-vestică a britanicilor, a numelui unui personaj binecunoscut la vremea sa, prin controversele al căror personaj-cheie l-au păstrat de după moartea sa, drept un nume ce merită o amintire vie a ceea ce a fost și în viață și mai ales cum a fost perceput spre finalul ei. Un rebel, sau haiduc de pe la noi, dacă nu Gheorghe Doja, atunci, un oricare dintre cei 3, Horea, Cloșca sau Crișan, Guy Fawks, e numele în jurul căruia coasta sud-vestică britanică păstrează o vie amintire a celui care făcea la vremea lui cam tot ce wikipedia scrie despre el într-o descriere aproximativă, așa cum aveam să aflăm de la muzeografi, istorici și vechi istoriofili din generație în alta, colindând diversele locuri prin care pregătirile evenimentelor sportive din primăvară-vară ne-au pus serios la treabă implicarea totală. Pe scurt, procesiunile luminoase ale carelor cu diverse personaje ce prind viață pe scena mobilă și purtată prin centrele localităților au în spate o pregătire prealabilă lungă, migăloasă, de la popularizare media, pentru adunări de fonduri prin donații primite de la public pentru materiale, costumații, lumini, toate astea 1 an de zile pentru o procesiune efectivă care durează două sau trei zile, timp în care sărbătoarea prețuirii numelui celui care a fost omul despre care v-am amintit anterior, practic spre seară, mai ales după orele 6-7 seara, accesul în localitate sau părăsirea ei spre alte împrejurimi e practic ceva imposibil, pentru că e blocat în ambele sensuri. În tot acest timp, în scop turistic, ca peste tot, ideea unei povești, devenită legendă, mit, adunând lume multă de peste tot. În paranteză fie spus, în atare zile de se nimerește să trebuiască să lucrezi, pleci la muncă cu cel puțin una-două ore înainte, ca să prinzi loc bun la cozile ce se vor forma spre căile de acces înafara localității. Obositoare, consumatoare de timp, resurse, combustibil, dispoziții toată operațiunea în sinea ei, dar merită pasul făcut, pentru că e decis împreună și asumat din toate unghiurile fără niciun fel de grimasă, compromis, condiționat de vreo promisiune smulsă în ideea vreunei schimbări de percepție, vreun beneficiu imediat, atenție sau cadou, nicidecum. E pasul cu dreptul făcut înainte și așa cum va fi cazul peste 10 zile începând cu data când povestea va apărea aici pe blog și în SuperBlog, concursul unde blogul participă nu din mimesis, ci din alegere asumată, omul despre care v-am pomenit mai adineauri și care e tânăr în cuget și simțiri, chiar dacă buletinu-i spune altceva va fi sărbătorit la noi acasă, așa cum se cuvine unui prieten. Nou, bun, good fellow, chap, mate sau cum or mai suna apelativele printre uzualele lor cuvinte celor nativi ai acestor pământuri unde noi am ales să fim de 5 ani încoace. Ce să vă mai spun despre Tony, c-așa-i zice eroului poveștii, n-are preferințe extra mega capricioase, el se pricepe să gătească pui cu te miri ce legume, la modul că scoate puiul din carcasa de plastic din care vine cu ea din magazin, scoate punga de legume asortate din frigider, o deschide, le spală și le varsă aleatoriu într-o tavă de yena, de acoperit cu folie de aluminiu, n-o va mai face niciodată, pentru că-i inginer de formație și mereu de când era ca macul a înțeles multe lucruri înaintea vremii de aflat de la dascăli la școală, pentru că puiu-i prea înalt și-i va fi prea cald cu plapuma aia-nvelit, așa că-i dăm libertatea să respire cât și cum o putea mai bine în tot procesul pregătire supravegheat de inteligența cuptorului cu timer, alarmă și control asupra gradelor pe care le setei înainte de a fi uitat de pui băgat la cuptor preț de cât timp alegi să-l lași uitat acolo să se rumenească și tu să-ți vezi de ale tale. Iar când papilele ți-or da alarma pe limbă și-ți vor da imboldul final decisiv, revii lângă cuptor, verifici, ajustezi timerul ca să pară că nu că nu te poți controla în privința foamei ce te ia mai repede cu fiecare clipă cu care anticipezi felul în care pulpe, piept, aripioare și din ce-o mai fi compus puiul, rumen, fain colorat, aburind sau din contră, lăsat întâi să se ducă un prim val de aburi și mai temperat așa încât să nu te frigi la limbă din prima, c-poi limba ți-e inutilă și nu vrei să se întâmple chiar asta, că atunci nu mai deguști, nu mai savurezi, că nu mai ai cum simți și bucura la întreaga capacitate de gustul care îmbie punând laolaltă ingrediente, strop de suflet pus în preparare și prețul cel mai greu al așteptării aliatului tău de nădejde să-și facă bine treaba ca de fiecare dată.

Al nostru cuptor Franke va pregăti în felul nostru, similar cu al său, rețeta de care el însuși s-a făcut responsabil în câteva rânduri cu ba ciupercile mele sotate la foc mic, ghiveciul de legume diverse, nu asortate din punga de la magazin, ci cumpărate fiecare individual, curățate, spălate, tăiate potrivit ca formă și mărime ca să confere un proces tehnologic care să le pună în valoare datul lor natural cu tot ce are el mai bun, ba ciorba de burtă de Crăciunul trecut când Tony al nostru s-a lins pe buze ca un pici care se suie pe scaun și apoi pe masă ca să ajungă la borcanul cu ciocolată sau miere, pus bine de mama lui deoparte și mai departe de accesul micului ei pici-prinț-bandit, îngrijorată fiind ba de prea multa efervescență pe care copilul ei o are, debordând de energie, ba de un prea măricel aport de glucide, care e bine altfel să fie mai bine drămuit. Pentru că nu și-a prea furat-o, surpriza noastră pentru el va fi de ziua lui, un tort pregătit cu mult suflet, cremă de ciocolată și vanilie, decorat cu fructe și ploaie densă de frișcă pe deasupra ca să avem cum îl mâzgăli pe obrajii rumeni pe care omul și-i păstrează fiind activ ca nimeni altul la vârsta lui care începe cu 7 în față deja de 3 ani. Și yoga și jogging, și cardio, gantere, rame de zici că e studentul Superman de la Oxford care se pregătește să tragă voios la rame să le ia fața competitorilor de la universitatea cu care anual își dispută în ochii tuturor camerelor broadcasterilor internaționali pentru finish-ul izbăvitor pe Tamisa, plus cel puțin săptămânale deplasări prin țară la contractele pe care firma pe care o conduce dumnealui le onorează clienților care nu încetează să-i hrănească încă prin asta sentimentul de utilitate ca în urmă cu câteva decenii bune, când viața omului abia se coace. Plăcinta cu mere și scorțișoară pe care Ioana o pregătește așa cum îi place surorii ei mai mari, i-a plăcut din prima lui Tony al nostru, așa că nici ea nu poate lipsi de lângă tort. Iar Halloween-ul în sinea lui, ca fenomen, ce să zicem, anul acesta luăm o pauză de la dovleac din rețetar, dar nu ca să fin noi contra într-o țară care mimetic raționând are bine inclus în meniu dovleacul la masă, plus povești și costumație aparte venită la pachet cu un machiaj pe care tineri și mai puțini tineri, copii și-l asumă ca să surprindă, să sperie ca vorba lor, așa e de Halloween, când cei mai mici merg ca ai noștri colindători de Crăciun sau ajun de An Nou din ușă-n ușă în localitățile lor, prin vecini să cânte un fel de colinde, răsplata lor fiind cel mai adesea dulciurile, bomboanele pe care gazdele caselor le păstrează într-un cufăr, bol, borcan mare la pervazul geamului din holul intrării principale în casă.

La voi cum e finalul de an, sărbătorile lui aferente, ba după un calendar mai vestic, ba după orânduirile transmise din părinți? V-ați asortat eforturilor voastre cu pregătiri de gazde bune pentru colegii și prietenii voștri, electrocasnice Franke de pe https://www.frankemagazinonline.ro/? Da, care? Ia să vedem!

Sursa foto: site-ul https://www.frankemagazinonline.ro/