zic Să nu – Trăim fără noi, de Felicia Popa

1071337Trăim fără noi, semnat Felicia Popa, Libris editorial, Brașov, 2016 este nu doar un titlu de carte, ci și, regretabil sau nu, o realitate vie, palpabilă chiar ca atunci când încercai în piață pepenele pe care obișnuiai deunăzi să-l cumperi de la producătorul autentic de produs și ajuns aproape de adresa ta, oricine vei fi fost tu degustătorul general, că acum nu se mai practică pe încercate și iei doar ce-apuci de la raftul  super- și hipermarketurilor din mall-uri. Nu doar că vezi, ceri, pui mâna pe, ci și încerci, mă rog, nu ca pe o haină probată în cabina de probă a raioanelor de haine sau încălțăminte, ci ca pe o hrană, deci guști, sau cum ar spune-o simplitatea graiului autentic, tradițional, țărănesc, nemeșteșugit de vreo tendință a vreunui spirit încărcat de prea mult interes obscur – bagi în gură și muști, mesteci, înghiți. Ca să se-nțeleagă ce s-a pierdut din acest paradis al dorințelor, vorba unui mare cărturar, strămoș pentru mulți alții ce încă respirăm, din tot ce e expus, iei ce e, dar nu mai e cum ai fi vrut să fie, din cum era firesc, natural, gustos, acum e doar colorat, alterat, scump și cel puțin sub o formă sau alta dăunător.

Mă rog, analogia carte, titlu, însemnătate, descriere cu produsul care azi tinde să fie cumpărat ca o simpla apă plată doar la mall-ul, nu din dosul curții, ci din buricul târgurilor românești, pentru că asta am tot tins să devenim ca nație, din păcate, un tărâm peste care regulile altora care ne cumpără de la cei care ne tot vând ieftin si mai iau și șpagă pentru asta, nu e menită a face din realitatea prea des dezbătută pe rețelele de socializare și de care s-a făcut haz de necaz, chiar și ca despre clipul, ajuns viral și el, în care actorul, tată de copii și soț de soție, bugetar conchide că ne-ajunge cât ne-am tot râs de aia, de toți pe facebook, chiar și căcându-ne pe noi de râs (cum altfel ai putea întreba despre râs, nu?!) referitor la prețul, exorbitant de mare pus de piața românească pe un produs care există la rafturile hiper-, super-marketurilor din mallurile autohtone, dar care lasă mai mult decât să îndestuleze gurile lor (ale românilor) gurile lor apă, căci costă atât cât să devină moneda de schimb, valuta, aia care te doare, nu aia despre care tinerii revoltați de după decembrie 89 o tot pomeneau referitor la premierul nostru cu plovăr pe gât, de ai fi zis că, săracul om nu are ce-i acoperă vestimentația respectivă purtată în partea superioară a trupului, nu corpului, pentru că organicul e trup, iar dacă asocierea automată din limba română nu identifică nicio diferență între doi termeni care fac referire la noțiuni ce nu sunt îmbrăcate pe de-a-ntregul și de sens, e doar vina educației, uzajul, practica limbii fiind aceea care diseminată din gurile mai multor grăitori de perle, neraportați decât la cine le-a spus (greșit!) că s-ar spune corect, atunci e vina unei prea mari libertăți de expresie neasumate de o minimală curiozitate a practicanților de grai, cu privire la corectitudinea celor transmise, cum altfel decât prin viu grai.
Cireșele, fir-ar ele să fie, ar fi fost etalonul veritabilei valute după care prea mulți semeni urmând chemarea cărnii tânjeau până ce-au constatat prețul per kilogram al produsului la raftul din supermarketurile din mall, hipersatul global al unei urbanizări într-o permanentă avalanșă nechibzuită de absolut nimic, unde cine respiră, nu e musai să și muncească, or ca să aibă cu ce să-și permită ca să vrea. Vrutul e natural, nu, nu ca aloe vera, ci ca hăul de la miezul nopții, ăla cântat de lupi, nu cu lupii ca fata care a câștigat Eurovisionul acum ceva ani cât să mai-mai spunem despre dumneaei c-ar fi mătușa, sau chiar bunica, în orice caz strămoașa generațiilor mai de pe-acum care se schimonosesc care mai de care și doar pentru a opula (e bine scris așa legat, credeți-mă!), fandosi, dintr-o nevoie ajunsă prea crud și rapid, sau naiv să-și ceară dreptul la viață sub argumentul că ceea ce e fără libertatea asta a fandoselii dintr-o cumva prefăcută necesitate a apariției altceva-ului, diferitului, diversității care poate deranja prin manifestare, dacă nu prin șocul impactului asupra unei lumi care s-a obișnuit așa să fie, fix așa cum este.

Este o carte-document, o fină, a se înțelege educată până la rangul de cultură academică, critică a unei obișnuințe a implacabilului unei realități despre care am ajuns mulți să credem că e dat, câtă vreme, atât cât o avem și nu e cum vor ei să creadă despre noi că n-am avea-o altfel decât prea scurtă pentru noi și prin asta dându-le lor nu doar prilejul, ci și legitimitatea furtișagurilor petrecute peste noapte asupra societății, este despre lume și oameni, mentalități și diferite roluri prin care ne formăm cariera pe scena unui teatru pe care când să mai apucăm să credem, după ce tot sperăm ca noi, nu ca alții, să urcăm pentru a ne reprezenta scurta incursiune prin piesa unde avem câteva intervenții, scena nici nu mai e, stâlpii teatrului care susțin precum pilonii unui circ mare care și acela are arena, doar că nu are covor colorat uneori și roșu, ca scena vieții, ci rumeguș, că e pentru reprezentațiile animalelor educate să placă spectatorilor au căzut și… gata.
Construită ca un dialog permanent cu instanța receptoare, cartea doamnei jurnalist Felicia Popa alege forma de expresie a unei cugetări subtile, eseul și în capitolele cărții se reunesc printre cei cărora le adresează mesajul, apelul diferite entități, instanțe, tu-uri, ca de pildă: Dumnezeu, sufletul, normalitatea, amintirile, aniversările, omului, toate ale noastre atribute care ne redau mai mult, sau mai puțin pe de-a-ntregul urmele lăsate pe scena pe care ne-am tot străduit să urcăm având ceva de spus. Până când nu e prea târziu, logica spune c-ar mai fi ceva timp, să ne descrețim obișnuința și să ne ieșim din carapacea în care am și coclit și plămădit ceva gânduri de răsturnare de situație. Cum altfel, decât prin conștiință, să se poată reda altceva, dacă vorba actorului mai sus pomenit noi doar ne căcăm pe noi de râs, iar ăleia i se spune, după ce e condusă de-acasă la guvern, sărumâna doamnă, ați ajuns, poftiți și conduceți guvernul…

Advertisements

Ultima ora, sau Final countdown, de Alina Grozea, nu The Europe

ultima oraaUltima ora, carte aparuta sub semnatura Alinei Grozea, la editura Cartea de suflet, Bucuresti, 2017 este un roman psihologic care se citeste rapid, bine nu chiar intr-o ultima ora asa cum se intituleaza ea, dar produce reactii, te face sa-ti pui intrebari si prin asta oricat de inchis in tine si afectat de presiunea pusa asupra-ti de o multime de factori sociali prin care persoane cu care interactionezi exprima tot mai vadit ca au asteptari tot mai multe de la tine, pe cand tu-ti cunosti felul de a fi si limitele si dorintele si simti ca nu doar ca resursele te cam lasa la un moment dat cand panta pe care acestia o tot escaladeaza in a-ti cere tot felul de si in cantitati incomensurabile, dar si logic nu mai simti niciun fel de chemare sau identificare cu matca in care te simti doar prins fara a-ti mai fi cerut acordul pentru o continuare a colaborarii dincolo de un termen pana la care tu ca parte ti l-ai fi dat initial si atunci solutia e una singura: evadarea, iesirea din matca, matrita in care nu doar ca simti ca dai pe afara ca un cozonac bine facut si batut, pus la copt pentru Pasti, dar schimbarea de decor de care vorbesc poate lua chiar forma, sau destinatia chiar finala, iesirea chiar din lume, nu doar din peisajul lumesc in care ti se tot cer pana peste cap, desi tu simti si constati ca nu te mai reprezinta sa le mai tot indeplinesti altora planurile si dorintele.

Si aici, anii de presa scrisa in tagma revistelor pentru femei pe care Alina i-a petrecut la cel mai inalt nivel, dincolo de pasiunea pentru lectura si scris chiar intr-o formatie a studiilor dinafara campului teoretic, sau filologic, cat mai practic si la obiect, ingineria se simt dincolo de randurile prozei unde Alina agata viata de un capat de firicel care se subrezeste sub proprii-ti ochi, pe cand la celalalt capat moartea apasa si ajuta firicelului sa se rasfire cu puterea maica a unui iluzionist. Totul ti se petrece sub nas, pe cand tu tii bine cartea in mana, sau laptopul suficient de aproape de ochi daca ai varianta pdf a cartii Alinei si Ultima ora vrea sa-ti spuna ca un el vrea sa moara. A tot amanat, gandindu-se cum sa procedeze, cand anume, argumente nemaiavand niciunul pentru a mai continua tirada de acceptare intr-o priveliste in care nu-si mai simte nici locul, timpul sau rostul, inconjurat de caricaturi sau conturari de personalitati incompatibile cu el si asteptarile sale de la lumea in care sa-si mai fi continuat viata si el. Pe cand ora despre care aminteste titlul cartii isi intra in tic-tac-ul final, in propria casa, omul nostru este interpelat de o sonerie. Impuls direct, dincolo de gandurile indreptate spre moarte, cugetul nu-si pierde echilibrul simturilor si-zi zice omul Poate o fi cineva care are nevoie de ajutorul meu, iar raspunsul pe care povestea cartii ni-l da mai departe citind ce-a insailat cu simt fin Alina este ca intr-adevar, da, o ea, asteapta raspunsul lui dincolo de usa.
O poveste care-i scuza initial femeii intentia de a fi sunat la ceas tarziu de seara la usa lui, ca necunoscut e doar o mesa prin care se strecoara inauntru si din vorba-n vorba, femeia spera mai mult pentru omul despre care stie dinainte de a i-o fi spus chiar el in acea seara ca viata nu mai merita traita in cazul lui si duce munca asta sisifica la bun sfarsit pana cand tarziu deja fiind, se scuza si pleaca. Munca vorbelor sale si directia discutiilor pe care le-au avut cei doi in seara cu pricina, spera ea, au darul sa-l fi scos pe om din ale sale ganduri de stop joc, simte cum el vine chiar dupa ea, in noapte si inainte ca ea sa fi avut prilejul la o intersectie de drumuri, dincolo de care cotind din drumul principal, el care venea din spate n-ar mai puteae-o vedea, ea a avut ocazia de a-i mai fi continuat nu polologhia, cat mai personal si chiar direct pledoaria pentru ramanerea aici in lume, ea coteste si el se opreste oarecum deznadajduit la semaforul din intersectie, dupa care se aude un zgomot, femeia are un proces de constiinta ca nu a avut curajul sau cutezanta sa fi iesit din cotitura unde a dorit sa se ascunda privirilor lui, parca sa faca jocul acela al urmaririi in noapte mai palpitant si mai intrigant, iese la un moment dat, cand este prea tarziu, ne spune cartea.

El nu mai e. Fie acolo, intors doar din drum si uitand de efemeritatea unei femei care-i suna seara la usa si-i spune una-alta, apoi ajung in discutii personale si apoi se urmaresc pe strada nici ei nestiind cam si de ce, fie in tarziul noptii, omu-si pune-n aplicare planul pe care-l avea de dinainte ca femeia sa-i fi sunat la usa si sa-l fi scos temporar din gandurile pornite in picajul final al desprinderii de lume inspre care era pornit 100%. Cititi si va ganditi cum va raspundeti la dilema pe care cartea v-o lasa in ultimele sale randuri. O carte care incheaga bine si aduna o poveste complexa de vieti in timpul epic al unei singure ore si vreo cateva minute, daca este sa fim pe deplin precisi. Bravo, Alina.

 

 

Alteta regala de Thomas Mann

Alteta regala, roman scris de Thomas Mann, aparut in 1974 la editura Eminescu din Bucuresti in traducerea lui Mihai Isbasescu este o carte care se citeste cu zambetul pe buze si cu relaxarea pe care o carte buna ti-o da atunci cand in activitatile cotidiene iti faci timp pentru lectura si descoperi o lume, o vreme si niste timpuri mai bune decat cele prin care trebuie sa iesi zilnic si sa te strecori pana la magazin, sau in drum spre serviciu. Metafora a coincidentei nefericite aducatoare totusi de bun augur pe viitor, asa dupa cum si ursitoarele anticipau intocmai ca si prezicerile unei tiganci de la curtea regala austriaca, cartea postuland un titlu regal, face pe tot cuprinsul ei o plecaciune omului vaduvit de soarta la nasterea sa, dar inzestrat mai pe urma cu darul magnetismului si al acelor atribute care fac dintr-o persoana speciala ca el un mare castig pentru intreaga natiune peste care la vremea potrivita va si domni.

Hazul starnit la formularile titlurilor regale si apoi numele personajelor, cele mai multe dintre ele cu o rezonanta care-ti adauga zambetul instantaneu pe buze si-ti descrunta chipul in caz c-ai fi avut o mina prea serioasa. O poveste a unui destin timid aparut in lume si despre care mandria si faima casei regale in mijlocul careia s-a nascut nu puteau permite sa accepte afisarea mainii stangi a copilului care este afectata de un stadiu de subdezvoltare inca din faza incipienta a dezvoltarii sarcinii sale, trecut cu bine in toata viata sociala a altetei regale prin alte atribute ce tin de atitudine si comportament, decizii si interactiune sociala. La toate acestea, firea nativa a printului si scoala vietii prin care si-a insusit cunostintele necesare care la un moment dat l-au pus fata in fata cu povestea lui de iubire au daruit si poporului linistea si bucuria ca familia regala are un viitor asigurat, iar bogatia viitoarei altete regale, provenite din sange nedinastic, dar abundand de o frumusete interioara interesanta si acaparatoare pentru tanarul print, nemaivorbind de o avere pe care o avea din familia acesteia, una de sorginte germano-americana si a carei contributie semnificativa a seniorului intreprinzator, tata al fetei, tara se restabilea bine de tot.

Un sentiment placut te-nconjoara de la un capat la altul al cartii, odata inceputa lectura ei, mai ales ca spre final descoperim si cum si de ce tufa rozelor gradinii regale a palatului unde familia dinastica-si avea resedinta permanenta inflorea nespus si colorat si viu si placut doar ochiului, nu si nasului in prima instanta, asta pentru ca mirosul in loc sa fi fost parfumat asa cum ar fi fost si firesc de altfel pentru ca vorbim de flori, va incepe sa imprastie mirosul lor firesc, natural, imbietor, parfumat. Numai buna de citit pe timp de post inainte de Pasti, un inceput timid de primavara incercat ba de Babe, Mosi, ba de fel de fel de intemperii si rasturnari de situatie in cazul prognozelor meteo de pe o zi pe alta, invinse intr-un final, sa speram, de cele pe care ni le-au mai transmis ai nostri batrani cat ne-au fost inca alaturi.

Groapa de Eugen Barbu

Dupa ce-am reusit s-o procur, mutand cateva sute de kilograme de carti de pe rafturile bine populate ale unui anticariat din centrul Brasovului, asta pentru ca industria actuala a cartii nu avea printre reeditari si acest titlu la momentul acela, cartea Groapa, de Eugen Barbu, la a patra editie deja in 1969, aparand in cadrul colectiei Romane de ieri si de azi la editura pentru Literatura, am si gasit timpul necesar lecturarii ei, gasind aceeasi bucurie rasfoindu-i paginile pline de viata in textul ei. Tributar devizei ca si grotescul, murdarul, mundanul, greul, uratul, noroiul sunt frumoase si artistice, iar nu doar idealul si curatul, stralucitorul, frumosul, esteticul, scrisul lui Eugen Barbu face ca puntea ce separa istoria lumii timpurilor pe care el o prezinta in cartea sa fie anulata atunci cand de oriunde ai fi tu cititorul iei contact cu textul sau.

Dincolo de arivismul al carui exponent principal este olteanul intreprinzator Stere, care-si face carciuma langa groapa de gunoi unde incep sa se aciueze pe langa caini si cativa oameni muncitori in cateva dughene la inceput, cartea graieste povestea vie a unui Bucuresti in formare, unde saracia si bautura data pe gat dupa o zi de munca de pe urma careia tot n-ai decat of si amar se-nmanuseaza si cu jaful si caftelile, cand si cand amendate de ordinea sociala cu tentative punitive de a restabili o dreptate sociala a pagubitilor initiali, caci banda lui Bozoncea are recruti mai mereu, se muta de colo-colo si aduna tot ce prinde de unde poate, bate, ciupeste, omoara, iubeste si sterge urmele. Zavaidoc le canta oamenilor cu dare de mana ce-si iau masa la restaurante si totul intr-un cadru autentic, viu, pestrit ce-i drept, dar unde-si poate gasi unicitatea ceva, caci la-nceput nimic n-a fost si cand a-nceput sa fie, prima data a fost intai ceva, apoi ce-a urmat a fost un produs amestecat si derivand din primul ceva pana incoace, cum ar zice-o cineva. Si, pe buna dreptate, Groapa abunda de zbatere, iubire consumata pe furis si pe interes cum s-ar mai zice, de fatada, e foame mare, alinata la cate-un pahar sau mai multe, cand si cand alinata si de cate-o zicere cu talc sau nu, dar rostita langa un contrabas, xilofon, acordeon si o vioara care plange pe umarul unde arcusul maestrului de-o atinge cu simt artistic innascut face si ca vocea tanguita sa capete accente kathartice pentru care uitatul dorului si jalei se plateste bine.

De citit si redescoperit o lume a anilor acelora, de facut si comparatii cu realitatea actuala si cu invatarea unor lectii pentru viitor, ca de pilda acelea ale tolerantei si convietuirii, apropo de libertatea expresiei si de conjugarea unor amestecuri socio-culturale care au produs si demografic, social, dar si cultural ceea ce avem astazi ca reprezentare a noului, un atunci replamadit, in fapt. Cutarida lui Eugen Barbu e asimilabila azi Giulestiului Bucurestean, prin insasi densitatea lui demo-culturala un amestec colorat si liber.

Delirul de Marin Preda

marin-preda-delirulRomanul Delirul de Marin Preda vine sa contureze o perioada artistica in care scriitorul scosese ce-avusese mai bun din matca coacerilor de fiecare seara prin Morometii si concretizeaza ce visa deja demult sa poata scrie la timpul cand ideea Delirului s-a conturat bine. Istoria, o spune marele prozator, cu pasi nu agili, si rapizi si multi, rari si adanci, fermi pe darele plate ale neumblatului drum al inovarii scriiturii prozaice in arta romanesca de secol al vitezei a fost o  mare obsesie pentru omul care s-a format in casa taraneasca din satul saracacios al unui postbelicism care vaduvise tara de resurse, viata, optimism, avutie,  speranta pentru viitor. Actiunea romanesca continua plecarea celor 3 fii mari ai lui Ilie Moromete si va deveni mai mult romanul lui al lu’ Parizianu’. Care, pe numele sau Stefan Paul, nepot lui Ilie Moromete, este personajul in jurul caruia autorul centreaza actiunea romanesca potrivind mai multe timpuri unite intre ele aceste secvente tempo-spatiale nu doar de coincidente, desi le pune in scena ca un veritabil dramaturg pe scena teatrului unde scenariul prinde viata prin gratia si tehnica, harul si experienta celor mai buni actori. Ce a iesit din aceasta inspirata insailare pentru care insusi artitul se felicita dupa ce romanul a primit bun-ul de tipar si a vazut si lumina zilei din rafturile librariilor, incerc sa va fac curiosi macar in privinta asta, iar nu sa va indemn s-o luati in mana, pentru ca va spun ca nu-i mai dati drumul cartii odata ce-ati gasit-o. Plamadita in imaginatia care produce vointa pe banda rulanta, chiar daca nu gaseste intocmai la timpul cand s-ar vrea si forma adecvata de expresie pentru asta, tot nu bate pasul pe loc, ci indarjeste spiritul sa mai caute si iata ca la 20 ani dupa ce spera si voia sa fi scris, autorul Morometilor, inainte sa iasa inaintea dictatorului din aceasta lume, a mai scris dupa Delirul (roman ce s-a bucurat de o popularitate extraordinara nu doar la nivel national, ci bine primit de critica literara internationala si-a gasit receptare si dincolo de granitele ce nu erau prea usor de trecut ale patriei socialiste pe atunci macar denumita astfel prin titulatura) si Cel mai iubit dintre pamanteni, roman si acesta fluviu, cotat  de critica sub insemnatatea Morometilor si a Delirului, unde Petrini Victor este caracterul central, coloana naratiunii ce autoironizeaza parca, tematizand tratamentul opresiv la care este supusa rasa intelectualului de activistii comunisti ai unui partid care nu are timp de stat de vorba si analizat inainte de a decide cum e mai bine sa se procedeze in orice situatie, ci pune omul la treaba si-l face egal sa se simta util, nu mandru, sau fericit, il oboseste muncind sa-si merite painea si atunci intelectualii, filosofii ca Victor Petrini sunt complet inadecvati unui sistem de valori ce nu pune pret pe altceva decat pe mediocritate, de unde se pot deslusi lesne si castiga aderenta si ascultarea urmarii neclintite ale unor directive. Pe cand, cei ce gandesc, sunt si vor fi mereu in afara.
Preintampina nasterea Celui mai iubit dintre pamanteni, Marin Preda si a lui Victor Petrini, pentru ca, tanarul ce nu-si mai afla linistea la sat, iese cu tatal celor 3 bucuresteni de-acum, fugiti de-acasa, ca fiii cei mai mari ai lui Ilie Moromete sa se faca oameni si sa se mareasca si ei, ruda acestora, nepotul Stefan Paul, zis si al lu’ Parizianu’, devine prin jocul imprejurarilor, providenta bine sudata de autor in carma acestui caracter a carui principala calitate pare a fi adaptabilitatea, iar nu socul trecerii prin dezradacinarea ontologica, din familie intre straini si din casa de la sat in ditamai capitala, unde lumea moderna si civilizata pare in descrierea lui Moromete, unchiul Ilie spunand despre capitala unde ai sai 3 baieti mari, intr-o mandrie ce mascheaza faptul ca tatal e inca suparat, sau mahnit de decizia acestora de a-l fi parasit in modul si-n timpul cand asta s-a petrecut, cea mai dorita destinatie si o siguranta in saltul din grelele vremuri de la satul romanesc in timpuri de razboi la altii, dar si la noi, intre noi, toti, politicieni, guverne, regalitate, partide, regimuri, intelectuali, uri si resentimente… Asa ca atunci cand Ilie se va sui-n caruta si va da bice cailor sa iasa din Silistea Gomesti spre capitala, sa-si vada baietii, cel mic, Stefan afla din timp si-si face loc in inima unchiului macar pentru drumul asta, caci zice a lu’ Parizianu’, tata si bunica nu mai au bani sa-l tie la liceu, asa ca Stefan spera sa se descurce si sa se faca om mare in capitala. Si, cum-necum, pentru ca cei 3 neni Moromete au prins fiecare dupa cum a putut cate ceva de la viata dincolo de sat, intr-un Bucuresti divers si pestrit, cel mare Paraschiv sudor autogen, maistru la uzina, Achim portar cu sapca pe care chiar asta scrie,  la blocul unui patron pentru care mai intai a robotit sa-l ridice si apoi pentru ca omul a fost serios si muncitor si si-a luat femeie pe care o si fericea cu titlul de mama dupa nasterea copilului lor, il tinuse si dupa ridicarea edificiului si-i daduse un serviciu sigur. Celalalt, mai intreprinzator, avea buticul lui alimentar in piata Obor, Nila cu Angela, o tinerica ce-i placuse si se aciuase pe langa el. Dictatura lui Carol, regimul legionar, apoi preluarea puterii prin lovitura de stat a generalului Antonescu care-si tine acum fraiele tarii in mainile cu care saluta fuhrerul si semneaza altfel parteneriatul si acordul traversarii trupelor germane in drumul  lor spre atacarea Moscovei, printr-un delir, chiar asa, al lui Hitler, care mahnit de faptul ca raderea imperiului britanic din constiinta lumii, prin nimicirea Angliei nu i-a iesit conform planurilor si promisiunilor pe care le afisa in discursurile sale natiunii careia i-a smuls cumva adeziunea venind la putere, toate astea se-ntampla si intr-o legatura biunivoca de interdependenta cauzala si sincronizare temporala. Ultima decizie a mustatei isterice a scos din traiectul vietii comun-obisnuite pe Nila si Achim, trimisi inapoi in armata, unul la transporturi feroviare si vazand tunurile si tancurile cata frunza, cata iarba, iar pe ziaristul Zilei, Stefan Paul, transformat peste noapte din om de redactie, corector, tiparitor, in corespondent de pe frontul in care armata romana, prin parteneriatul cu puterile axei, lua parte la invadarea Moscovei, din liniile intai ale ofensivei. Curios e finalul primului volum, cand pare-se, eternei idile ce o are ca protagonista pe Luchi, sora lui Niki, secretarul de redactie de la Ziua, presupus logodita ba cu medicul Mihai, ba iubita lui ziaristul Adrian, ba logodnica si iminenta sotie a lui Stefan Paul, pentru ca a devenit femeie cu el, desi cocheta cu ceilalti doi amintiti, i se pune punct intr-un final apoteotic in care dezgustat de femeia care nu pune in balanta moartea care-l pascuse pe tanarul pe care sustinuse ca-l iubeste si-i ofera mana ei pentru o viata, care neexperimentat si neinstruit in prealabil, scapa teafar dupa ce moartea a rapit pe multi militari si foarte aproape de el, aceasta-i reproseaza la intoarcere cum si mai ales de ce a uitat-o pesemne, din moment ce daca tot si-a trimis corespondenta in plic la ziar pentru reportajele de pe front, nu a strecurat si doua randuri destinate doar ei in care sa-i fi expus starea lui (ranit destul de grav si speriat, socat) ca o explicare a faptului ca afectat fiind, nu poate fi in acelasi timp si cu ea in tara, razboiul fiind dincolo de Prut si avansand spre Odessa, iar gandul la ea ca la persoana iubita s-o calmeze si sa-i faca asteptarea lui mai usoara in perspectiva unei misiuni care l-ar pastra in viata. Flirtul acesta evident il scoate din elementul sau inca necopt si insuficient exprimat pe Stefan, care dupa tirada De ce-urilor? mai are de indurat si un episod in care Mihai, medicul fata de care fata se simte atasata, il cearta sarcastic, delirand practic pe cel pe care, cel putin asa stia Paul din promisiunea ei, ca logodnic si viitor sot, in lipsa sa cauzata de plecarea pe front pentru corespondentele la ziar, Luchi reanima sperantele medicului intimidat si prostit de o farsa a celuilalt prieten apropiat de Luchi si caruia aceasta-i cantase-n struna. Ofensat si scos din toate cele, simte cutitul in rana infipt adanc de usuratatea cu care fratii actioneaza: Luchi, presupus logodnica, cel putin folosise de doua ori argumentul acesta in lume, la croitorul familiei pentru a-i croi lui Stefan, logodnicul ei, un costum pe masura cinstei si imaginii bune a familiei ei si cu ocazia invitatiei primite la nunta uneia din principesele familiei regale, venita prin interpusi, sau cum ar fi zis-o Aristotel in antichitate, de mana a doua. O prietena care a cunoscuta inainte devreme si uite-asa, fara multe explicatii. Niki, fratele lui Luchi, prietenul si parintele sau de la bun inceput in Bucurestiul unde venise si nu se napustise decat la nivel de asteptari si entuziasm pentru ca vointa mare avea in spate garnitura unei adaptabilitati la imprevizibil si o doza de providenta era mereu cu el si-l scapa din pericole, tradeaza, sau asa intelege Stefan, caci asa resimte, modificare reportajelor lui de pe frontul de razboi adevarat unde s-a murit si unde nu s-a smiorcait ala sau aia, ca de ce nu i-a scris, tonul legionar, expresiile mesianice introduse abject in textul care e transformat in aparat de presa, nu ziar destinat opiniei publice asa cum e, redand evenimentele asa cum se intampla, il descumpaneau. Fara slujba, pentru ca nu suporta sa scrie dupa cum i se dicteaza fie si de dictatorul tarii care impunea o cenzura absurda logicii firii si evenimentelor, apoi logodnic pentru Luchi, care da apa la moara altui pretendent, desi cu el, cu Stefan, devenise femeie, caci in lipsa lui, desi motivata, nu i-a scris vreun rand, ca sa stie si ea. Ce? Eu mor si tie-ti arde de iubit, dar nu pe mine, a? Iar cel mai otravitor e reactia ei cand satul de jignirea ei si a celuilalt (Mihai), ridicat din fotoliul in care sedea pana atunci, Stefan e oprit, parca ordonandu-i-se, iar nu implorat fiind sa nu riposteze violent la insultele verbale adresate de medicul Mihai Spurcaciu, predestinat nume pentru ce avea sa faca, nu?